Povestire despre Ulita Mare din Iasi

Una din strazile importante din Iasi era Ulita Mare

Iasi, povestiri de pe Ulita Mare

Articol scris de GPS1.RO Monitorizare GPS Auto din Iasi care vinde servicii de monitorizare GPS, localizare auto folosind GPS .File din istoria Iaşului O plimbare pe Ulita Mare Vechea si vestita Ulita Mare din Iasi, de felul ei „stamta si stramba, in ciuda numirii” ce o purta „se intindea acum in sus si in jos, trasa ca la sfoara si larga de cel putin patru ori” pe cat fusese.

Netede si lucioase trotuarele din piatra colorata (marmura), erau umbrite de cate doua randuri de copaci stufosi, printre care se iteau palate stralucitoare acoperite de coloane, stucaturi si statui.

In dosul Mitropoliei, pe fosta albie mocirloasa a Bahluiului, adancita si indreptata, imbogatita cu apele Siretului si Prutului, se oglindeau coscogea case leganand alene cosurile incolacite in caiere de fum.

Batrana Ulita Mare o zbughea grabita din Curtea Domneasca si se poticnea dupa cativa pasi – palindu-se ba de un zaplaz, ba de o casoaie trantita cine stie cum drept in cale.

Tinand stanga pe la Manastirea Trisfetitelor si mai dreapta pe la Biserica Papistasilor (Catolica), stramtorandu-se pocaita prin dreptul Mitropoliei vechi si umflandu-se tantos pe langa cea noua, ajungea stransa ca de galci in coltul Strazii Princiare – fosta ulita Sfantul Gheorghe Lozonschi (numita apoi Closca) si inaltata la mare rang pe vremea domnitorului Mihalache Sturza, statornicit cu toata curtea in casoaia mostenita de la tatane-sau, logofatul Grigoras Sturza si prefacuta intr-un chipes palat (caci acel de la Curtea Domnesca fusese mistuit de un parjol in anul 1827).

Carmind-o iarasi spre rasarit si luand-o tot inainte, dadea buzna in ulita Goliei (Cuza Voda), pe al carui fagas se lasa numaidecat la raspantia lui Petre Bacalu in coltul strazilor Academiei (acum Arcu) si Curelari (azi Saulescu)de unde cotea brusc, la dreapta, catre ulita Consulatului Rosienesc si bolnita Sfantului Spiridon, dar se rasgandea si o taia saghies, urmarind tot stanga, spre casa lui Mihalache Pascanu (unde a locuit domnitorul Al. I. Cuza si apoi s-a instalat Muzeul Unirii).

Dondanind asa din colt in colt si poticnindu-se ba intr-o bajgla, ba intr-un casoi, dupa cateva serpuituri si inca un cot, se opera curmata de surlaiele pogorate spre haurile lutoase numite Rapa Galbena si, dupa oleaca de chiteala, infrunta pieptis drumul inverzit al rohatcei din dealul Copoului.

Copoul, captusit cu o intreaga padure de copaci, se mai numea si Podul Verde caci trecea printre vii, gradini si livezi strapunse, ici-colo, de acoperisul unui conac boieresc stramutat din dircul targului.

A fost odata Hanul Bacalu In coltul Ulitei Academiei si a fostei Ulite Talpalari, rasbotezata cu numele profesorului Saulescu – locatar mai la vale – trona din anii Unirii vestitul han Petrea Bacalu.

Se pastra cu duiosie caci in odaile ospetiei de la strada se intindeau tinerii unionisti dupa lautari.

Rasbotezat Otel Viena prin anii aducerii la Iasi a trenului (1870, pe linia Viena – Lemberg – Cernauti – Pascani) si apoi Romania, dainuia pana in zilele neuitatului an 1960, cand laolalta cu alte cladiri, se darama pentru a se largi Piata.

La mansarda unei cladiri din curte locuise poetul Mihai Eminescu in timpul celei de-a doua sederi la Iasi (1884-1886). Camera era modesta si o descrie Al. Vlahuta venit cu N. Petrascu la un congres studentesc.

Transformata si largita, in vara anului 1888, vechea zidire din ograda, ce servise odinioara pentru adapostirea carelor pline de marfuri, devenise sala de teatru pentru a suplini pe cea din Copou, arsa in noaptea de 17/18 februarie 1888.

Desi era modesta ca infatisare, ramane in istorie, fiindca pe scena ei ca si la Sidoli, s-au jucat multe dintre spectacolele timpului pana in fericita zi de 1 decembrie 1896, cand se inaugura sala Teatrului cel nou, din ulita Golia.(Teatrul V. Alecsandri).

Aici avea sa cante marea actrita europeana Hariclea Hartulari Darclee, aici avea sa se petreaca Congresul profesorimii din 30 aprilie 1889, cand printre oratori cuvanta si Ion Creanga, in ultimul lui an de viata.

Construirea teatrului cat si a modernului hotel Traian aducea insa la saracie pe initiatorul lor, pe marele iubitor al Iasilor, Scarlat Pastia. Neputand intoarce banii de la banca Creditul Urban, cele doua cladiri se vindeau la mezat, fostul lor ctitor murind in saracie (tolerat intr-o odaie a hanului), ca mai toti intreprinzatorii sufletisti ai vechilui Iasi, lipsit de putere economica.

Cercetand sfarsitul multora dintre fostii locantieri, hotelieri, bancheri si chiar comercianti, profesorul Octav Minar avea sa scrie induiosat: „Moldovanul din firea lui nu a fost si nici nu poate fi negustor… El a ramas visitor, un aristocrat al gandirii, cel mai adesea cautand in toate imprejurarile sa-si manifeste aceste calitati”.

Ocupand latura de jos a careului pietii de altadata, pe rand cu Bacalu, de-a lungul liniei de tramvai (intinsa prin vara anului 1900), s-a tinut mult timp darza cladirea tot cu un etaj a „hainariei” lui Braunstein – magazinul de haine gata, marea noutate pe atunci, lumea preferand sa si le faca la comanda.

Se ocupa prin anii 1930 de hotelul Schiler, inainte ca acesta sa isi gaseasca un local mai convenabil, in spate, pe capatul strazii Saulescu.

La parterul sau aciuandu-se si Beraria Unirii, prin octombrie 1896 si unde vioristul Ghita Borteanu si chitaristul Ionica Barbu jeleau pe muzica, faptul ca I.L. Caragiale nu mai fusese numit director al Teatrului National.

Strada Lapusneanu Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, la Iasi, dupa plimbarea de dupa-amiaza din Copou, trasuri, calesti si alte acareturi ale boierimii stilate, coborau dinspre Podul Verde spre Ulita Sarbeasca (actuala strada Lapusneanu), presarata cu numeroase localuri luxoase. Printre acestea se afla si o locanta eleganta numita cofetaria Tuffi.

Povestea acesteia incepe cu multa vreme in urma, cand Georges si Richard Tuffi deschideau o cofetarie amplasata la capatul Ulitei Sarbesti, chiar in buza Copoului, pe locul unde astazi se afla Casa Studentilor.

Cofetaria Tuffi era pe departe cea mai la moda. Nu era boier moldav care sa nu traga acolo macar pentru o cafea mica. Cucoanele, cu toalete splendide, pline de dantelarii, vorbeau frantuzeste cu domni eleganti, inmanusati si jobenati, curtenitori si galanti.

Era locul unde se discutau vrute si nevrute, dar mai ales se barfea pe oricine trecea pe sub geamurile cofetariei. Musterii ce poposeau aici erau tratati cu delicioase capodopere din ciocolata, frisca, fistic, glazuri si bomboane. Aici veneau adeseori si se „tratau” cu „delicatesuri” cei doi indragostiti ce aveau sa devina faimosi, Mihai Eminescu si Veronica Micle.

Pe timpul iernii, cofetaria Tuffi devenea destinatia celor care doreau sa se incalzeasca dupa orele petrecute la patinoarul injghebat undeva in fata Garii Iasi. Cu nasul rosu de ger, cu patinele spanzurand pe umar, iubitorii zbenguielii pe gheata, urcau pe la Rapa Galbena si intrau in cofetaria unde mirosea a mirodenii, garnisita din belsug cu bunataturi, bauturi fine si ceaiuri fierbinti.

De Anul Nou, cofetaria era si locul unde ursarul Baronul de Vax, „un tiganus maruntel”, dadea un spectacol de zile mari. Gazetele vremii, in reclame date cu talc, slujeau atat ursarul cat si cofetaria si aduceau clienti chiar si de Craciun si la Sfantul Vasile, cand toti targovetii se odihneau, truditi de zbuciumul Sarbatorilor si obositi dupa fel de fel de petreceri.

De obicei, iesenii stateau cumintei acasa, pe langa sobe. Doar vestitul spectacol al Baronului de Vax ii mai sotea la plimbari pe batranii ramasi in pustietatea vechilor casoaie princiare cu blazoane boieresti.

Unul cate unul isi imbracau paltoanele, trageau pe cap caciulile si, catinel, catinel, porneau pe strazile inghetate, spre cofetarie, sa o vada pe domnisoara Marita, tovarasa de dans a baronului, care era de fapt, doar o blana animata de sotia sau fiul baronului.

Ascuns intr-un cojoc mitos, ursarul batea o tamburina si canta versuri uneori cam desuchiate, dar care distrau privitorii.

Nu era cale mai umblata in Targul Iesilor de la sfarsitul veacului noua ca Ulita Sarbesca, numita adesea si Strada Veseliei. Aici straluceau cele mai ochioase magazine, locante vestite, neintrecute croitorii si luxoase pantofarii pentru dame. Calapoadele erau turnate in ghips, dupa „scumpele picioruse” ale delicatelor cliente, spre placerea tinerilor mesteri, fericiti sa povesteasca apoi toata viata cum au mangaiat calcaile cine stie carei vestita cucuoana a Iesilor.

Asa era strada Lapusneanu de odinioara, despre care mai sunt inca multe de spus.

Zile fierbinti, in Copoul de altadata Vara, in zilele de la sfarsitul saptamanii, cand soarele dogorea pietrele caldaramului si aerul fierbinte usca sufletul iesenilor, dealul Copoului era o chemare, iar plimbarile pe langa gradinile inmiresmate de crini si trandafiri erau o adevarata binefacere pentru locuitorii targului cuprinsi de dorul de duca.

Tineri si batrani, imbracati elegant, ieseau din ograzi si se urcau in calesti, daradaice sau droste muscalesti, urmand suvoiul de roti pornit din Ulita Mare (actualul bulevard Stefan cel Mare), indreptandu-se spre Podul Verde (Copou), pana in marginea padurii Breazului.

In Copou se intalneau toti locuitorii Iasului.

Pe la ceasurile patru, cinci dupa-amiaza, duduci si duducute, in rochii infoiate, cu umeri bufanti, insotite de domni sau domnisori cu tigara in varful buzelor, cu o mana sprijinita alene pe bastonasul cu maciulie aurie, cu nelipsitul monoclu pe-un ochi, imbracati elegant, dupa moda de la Paris, umpleau calestile si cupeurile trase de cai de rasa.

Vizitiii, in fracuri de culoare deschisa, albastre ca cerul senin, brodate cu fir aurit, sub care se zarea livreua vargata, struneau bidiviii pe drumul adesea denivelat din pricina putrezirii drugilor de stejar cu care era podit.

Mai tarziu, prin grija domnitorului Grigore Ghica (1852), faimosul drum de plimbare a fost pavat cu granit.

Trasurile, unele scumpe cat o mosie, urcau de-a lungul Podului Verde, se plimbau pe aleile laterale marginite de gradini frumos mirositoare, oprindu-se in sir lung pe tapsanul inverzit pentru taifasuri vesele si schimburi de cancanuri delicioase.

Locul foia de lume si de trasuri. Birje manate de muscali mustaciosi, ofiteri calari in frumoasele lor uniforme de husari, cavalcade de amazoane, lume multa si bine imbracata pe trotuare. Intregul Iasi era venit la deal sa se racoreasca. Pe la colturi, florarii isi vindeau marfa in acorduri de fanfara.

Podul Verde era cunoscut si ca loc al primelor intalniri. De aceea, in duminicile inflorite de mai sau iunie, Primaria organiza chiar zile „de vedere” ale tinerilor, invitandu-i la o bataie cu flori si „rapirea” fetelor.

Sute de fete curajoase, din oras sau chiar de prin satele vecine, defilau voioase din Piata Unirii pana la Gradina Copou, in cantec de fanfara, sub privirile fascinate ale cavalerilor.

Elegant imbracati si insirati pe trotuare, cu bratele pline de flori, ei puteau sa se apropie de fata aleasa, sa se recomande politicos, sa-i ofere un buchet cu flori, sa o insoteasca, mergand alaturi si chiar sa-i propuna o intalnire, daca era acceptat.

Daca aceste lucruri se intamplau, putea chiar sa o „fure” din coloana. Fetele puteau si ele sa ofere o floare „printului” cazut cu tronc. Unii parinti mai glumeti sau disperati isi urcau fetele in care pline de covoare si zestre, scriind si dota in hectare pe o pancarta pusa la vedere.

Dupa ce petrecerea se incheia cu o vesela bataie cu flori, intre baieti si fete, targovetii veniti la spectacol si decorati cu frumoase cocarde, coborau din dealul Copoului spre strada Lapusneanu, unde asaltau berariile si cofetariile, pregatite cu muzici, bere ieftina si rece si dulciuri din cele mai delicioase.

Spre seara, toata lumea privea incantata bogatul joc de artificii inaltat deasupra Copoului. In asta vreme, primarul, foarte bucuros si multumit de ceasurille de veselie aduse locuitorilor urbei, planuia pentru anul urmator o alta isprava „si mai si”.

Cafenele celebre din Iasul de odinioara In zilele noastre, cafenelele ofera impatimitilor de cafea un spatiu placut in care isi pot savura licoarea in compania prietenilor, intr-un ambient muzical discret.

Primele cafenele au aparut in Iasi in urma cu cateva secole si nu erau intotdeauna foarte confortabile. Personaje de tot felul, unele dubioase, consumau licoarea fierbinte, in localuri pline de fum de tigara si de cele mai multe ori insalubre.

Primele cafenele au aparut la noi datorita influentei turcesti, dar nu turcii au fost cei care au inventat acest tip de local. Termenul de cafenea vine de la persani si inseamna „o casa a cafelei”, un local public in care se putea bea cafea.

Turcii au doar meritul de a fi preluat acest tip de local si a-l transmite mai departe, cunoscut sub numele de cahvenea, iar in prezent, cafenea.

In cafenele, narghileaua era nelipsita. Pe langa cafea, patronii acestor localuri serveau si ceai. Aroma de ceai si cafea se completa intotdeauna cu mirosul de tutun.

In timp ce-si consumau licoarea preferata, invaluiti in rotocoale de fum, clientii se delectau jucand zaruri, table sau diferite jocuri de carti.

Cele dintai cafenele, aparute prin secolul al XVII-lea, aveau proprietari turci, evrei, greci sau armeni. Proprietarii romani erau foarte putini, in comparatie cu cei straini.

La 1867, in Iasi erau inregistrate 24 de cafenele. Aceste localuri au fost de doua tipuri: orientale si occidentale.

Primele nu s-au bucurat de o reputatie prea buna, fiind insalubre si pline de fum de narghilea. Aceste localuri erau raspandite in toate „despartiturile” orasului.

Cafenelele occidentale, situate in zona centrala a Iasului, se bucurau de o clientela selecta si erau cele mai cunoscute.

Cele ma prospere se gaseau pe strazile Lapusneanu si Mitorpoliei, in proprietatea lui Hainirie Zeltin. Pe Strada Mare, era cafeneaua patronata de Adolfu Fainstein si Constantin Dimache, pe strada Podu Vechi era localul ce apartinea lui Gabriel Missir, iar pe strada Primariei era locanta lui Haimu Abramovici.

Inainte de aparitia hanurilor, cafenelele tineau locul acestor locante. Prin secolul al XIX-lea, cafeneaua era locul intalnirilor pentru cei care-si cautau prieteni si interactiune sociala.

Denumita „academia cetatenilor”, cafeneaua era locul unde se intalneau tot soiul de oameni, de la bogati la saraci, de la invatati, pana la cei fara stiinta de carte. Se discuta politica, ultimele noutati din oras, dar se faceau si tot felul de barfe.

Pentru ca obisnuitii localurilor de acest tip erau la curent intotdeauna cu tot ce se intampla, adeseori politicieni si gazetari le treceau pragul pentru a strange noutati si opinii.

Un lucru trebuie remarcat: in aceste cafenele se inlocuiau numele cu porecle. Acest lucru arata ca, dincolo de o mare familiaritate, se facea diferenta intre clientela obisnuita a cafenelei si cea ocazionala.

Una dintre cafenelele celebre din Iasi in acele vremuri era cafeneaua Traian. Aceasta era cunoscuta in epoca prin clientii sai fideli, pasionati jucatori de sah, table si domino. Unii veneau la cafenea doar pentru a-si satisface pasiunea pentru jocul de sah si nu plecau de acolo decat la inchiderea localului.

Un gazetar celebru in epoca venea la Traian doar pentru a pierde la table o buna parte din modestele sale castiguri. Fiul acestuia, siret si cumpatat jucator de domino, invartea pietrele in asa fel, incat castiga mai mult decat pierdea tatal sau.

Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea a aparut in Iasi un nou tip de cafenea denumita „cafe chantant”, cu plata la intrare, unde oaspetii erau delectati cu muzica vocala.

In aceste cafenele atmosfera era mai putin relaxata, dar astfel de localuri puteau fi frecventate si de femei, care de obicei erau excluse din sociabilitatile masculine. Femeile au inceput sa frecventeze cafenelele tarziu, pe la inceputul secolului XX, ele fiind legate pana atunci de problemele casnice.

Cafeneaua a fost un mediu exclusiv masculin, complet exterior familiei, un loc in care barbatii se intalneau pentru a sta de vorba, a juca table, carti, sah sau domino.

Cafeneaua era uneori un adevarat salon, cu atat mai mult cu cat cei care o frecventau erau mai putin intergati intr-o familie, iar localitatea nu era foarte mare. Aparitia hanurilor a schimat putin lucrurile in peisajul vremii. Dar asta este o alta poveste.

Strada Veseliei Pe vremuri, Ulita Sarbeasca, ce poarta astazi numele domnitorului Alexandru Lapusneanu, loc de plimbari duminicale si de intalnire a tineretii iesene, cu magazine vestite si ispititoare localuri cu podiumuri pentru spectacole, se mai numea Strada Veseliei sau Strada Muzicii.

Inzestrata cu o multime de cladiri ochioase, destinate pravaliilor de lux, ulita se intindea de la Bacania Ermacov, pe locul careia se afla astazi blocul Amandina, la parterul caruia a functionat pana nu de mult cofetaria cu acelasi nume, pana la coltul strazii Carol, vegheat odinioara de luxosul palat Jockey Club, demolat prin anii ’60.

Pe locul actualei parcari din fata Hotelului Astoria, pe vremea lui Eminescu, se inalta semet eleganta cofetarie Madame Alexandre, cu multe bomboneturi parisiene, scena, muzica, teatru si multa tinerime. De vizavi, o concura, nu fara succes, Coferaria Italiana Passini, cu delicioase napolitane si fondante „glacee” si in care se intreceau in alamuri fanfarele militare.

Chiar in coasta acesteia, putin mai sus, pe locul unde astazi se afla gradina Corso, era Hala de Bere, in care un palc de canele automate, la gura carora licoarea aurie din malt si hamei tasnea spumoasa si umplea halbele musteriilor, in cantecele tarafului condus de chitaristul Ionica Barbu, nepotul vestitului Barbu Lautaru.

In curtea casei Cantacuzino, in care a locuit o perioada domnitorul Alexandru Ioan Cuza si care astazi adaposteste Muzeul Unirii, un intreprinzator a inchiriat o bucata de gradina, incercandu-si norocul si deschizand Beraria Unirii, postand acolo si o scena. Curajul era mare si riscant, avand in vedere ca in coasta casei se afla Gradina Primariei, tot cu scena, pe care evolua trupa de actori de la Teatrul National.

Ceva mai sus, in coltul pasajului ce trece pe sub Bolta Stomatologilor, spre Strada de Sus, astazi, Bulevardul Independentei, era deschisa carciumioara lui Barothi, frecventata de actori, gazetari, poeti, carora jupanul nu stia cum sa le mai intre in voie pentru a nu se muta la rivalul sau cu Gradina Tivoli, gazda spectacolelor lui Matei Millo si a turneelor trupelor de teatru germane. Locanta se afla intr-o batrana livada de pe strada Banu.

Mai existau cateva bodegi animate de mici tarafuri cu scripca si cobza, peste care, la capatul nordic al Strazii de Sus ce se intretaia cu Ulita Sarbeasca (strada Lapusneanu), se ridica Hotelul Binder. In gradina sa umbroasa, iesenii sorbeau berea rece, venita cu butoaiele.

In aceasta lume a bunei-dispozitii, nu puteau lipsi magazinele muzicale. Automatele, aparatele si instrumentele muzicale isi faceau, de obicei, prima aparitie, pe Strada Veseliei. Unele se perindau prin casoaia lui Ioan Strasshoffer, aflata odinioara pe locul de peste drum, unde in prezent se afla Galeriile Anticariat.

Vreme de aproape un veac, sub boltile tavanelor rorunjite de la parter, au rasunat nenumarate piane, violine, pianine, tot felul de cutii muzicale, gramofoane, patefoane si alte „dracovenii cantatoare”, cum le spuneau batranii.

De obicei, cochetele magazine muzicale erau inzestrate cu ultimele noutati venite de la Viena si aveau mici cabine pentru ascultarea melodiilor inregistrate pe discuri metalice, benzi de hartie sau placi de patefon, spre marea satisfactie a tinerilor iubitori de muzica.

Muzica fiind pe strada Lapusneanu in largul ei, dincolo de cinematofraful Trianon (azi, Republica), functiona prin 1912 magazinul muzical Weinstein, reprezentantul pentru Romania al fabricilor de orchestroane si piane electrice, ce se puneau in functie cu o moneda de zece bani si care inlocuiau orice orchestra sau fanfara.

Dar, vremea cutiilor si dulapurilor muzicale a trecut. Incet, incet, strada Lapusneanu se umplea pe zi ce trecea de numeroase prajini si catarge, cu lungimi de sarma intre ele, numite antene, semn ca radioul isi facea simtita prezenta.

Vechea ulita Golia Inainte vreme, strada Cuza Voda din Iasi se numea Ulita Golia, datorita faptului ca la capatul sau, la intersectia cu mahalaua Targu Cucu, se ridica semeata ctitoria domnitorului Vasile Lupu, manastirea Golia.

Cu 80 de ani in urma, Ulita Golia era singurul loc unde aerul avea un alt miros. Aici se gasea floraria „La Buchet” a doamnei Maria Criss. Intotdeauna floraria era asortata cu cele mai frumoase flori naturale si artificiale, parfumate cu esenta „Frovil”, motiv pentru care locatia era la mare cautare in randul boieroaicelor vremii.

La „doamna Maria” veneau toate cucoanele Iasiului si cumparau buchete gata pregatite, numai bune pentru cununiile care se oficiau peste drum, la biserica Golia, unde junele targului se casatoreau cu fiii unor oameni putrezi de bani sau cu militari obligati ca viitoarele lor sotii sa aiba o avere frumusica.

In acele vremuri Ulita Golia era ingusta, iar casele aveau un singur nivel sau, cel mult, doua. Printre putinele case cu doua niveluri care se puteau intalni atunci era o cladire numita „Casa Bancii” sau „Dughenele Bancii”, denumire atribuita pentru ca la parterul constructiei se aflau tot soiul de pravalii, carora li se spunea „dughene”.

Era unul dintre locurile din Iasi de unde oamenii isi cumparau lumanari, gaz, flori si tot felul de maruntisuri trebuincioase in gospodarie. Intr-o vreme, acesata cladire a adapostit cea mai faimoasa librarie a targului de atunci, Libraria „Junimea”, ca realizare a Societatii „Junimea” a lui Titu Maiorescu.

Intr-o zi de noiembrie a anului 1867 s-a deschis aceasta librarie tixita cu felurite carti aduse cu postalionul de la Paris.

Seara, lampile cu trei brate infipte in peretii exteriori, alimentate cu petrol pulverizat, transformau intunericul intr-o lumina alba ce inveselea intrarea si ferestrele librariei cand junimistii se adunau aici.

Tot aici avea sa fie si redactia „Convorbiri literare”, dar si redactia unei gazete editate de „Junimea” cu sprijinul banesc a lui Nicoale Gane, primarul de atunci al Iasiului. Gazeta se numea „Curierul de Iassy” avandu-l ca redactor pe Mihai Eminescu.

Pe vechea Ulita Golia toate casele erau locuite la etaj, pentru ca la parter erau diverse parvalii. Boltile de la intrare erau un important amanunt arhitectural al acelor vremuri.

O casa veche, sturdzeasca, a unui boier Sturdza, din timpul domnitorului Grigore Ghica, a adapostit intr-o vreme Banca Moldovei, fosta Posta de pe Cuza Voda. Multe dintre cladiri au disparut datorita bombardamentelor din 1944, cand Iasiul a fost in zona de front. Cele care au ramas mai pastreaza inca fetele unor zei sau, poate, ale unor ingeri sculptati ce vegheaza pe la colturile ferestrelor de sus.

Inca se mai inalta si azi ziduri cu tencuieli batute de vant si ploi, cu ferestre inalte, cu pervaz elegant, de unde, odinioara, printre muscate scaldate in soare, isi aratau chipurile cucoanele, sotii de boieri, iar mai tarziu, se iteau timid, de dupa draperii grele, femeile evreice.

Lipite una de alta, casele din actuala intersectie de la Teatrul National si Filarmonica, desi diferite, pentru ca erau zugravite dupa cum dorea fiecare, erau asemanatoare.

Terenul era foarte scump, locatarii cumparand doar o bucatica de teren, iar pentru a le deosebi, le zugraveau in culori diferite. Intr-o astfel de locatie a existat pe vremuri debitul de tutun al lui Ion Creanga, dat in grija fratelui sau Zahei.

Creanga a inchiriat acest spatiu si a deschis „Tutungeria Ion Creanga”, suparat fiind ca a fost raspopit, dupa ce tribunalul popesc l-a judecat pentru ca trasese cu pusca dupa ciori la manastirea Golia, unde locuia povestitorul, pentru ca mai fusese vazut si la teatru, la un spectacol, ramanand astfel fara bucatica de paine.

Si, atunci ce si-a zis Creanga? „Lasa ca va invat eu minte. Ma apuc sa vand iarba dracului”. Si asa si-a deschis Creanga tutungeria.

Pe vechea Ulita Golia, actuala strada Cuza Voda, trecatorii se perinda grabiti fie pe trotuarul ingust, fie in tramvai, de unde le aluneca privirea pe ferestrele pravaliilor modernizate. Nimeni nu mai respira aerul epocii trecute in negura vremii, cand cucoane simandicoase se adunau seara la „gura tevii” de la Golia, unde organizau petreceri vesele cu apa rece, delectandu-se cu diverse peltele si dulceturi.

In ceasurile amurgului, stranse ca la iarmaroc, jupanesele inadusite de arsita zilei invapaiate, etalau pe prosoape curate, burdusite chisele si gavanoase cu felurite dulceturi, schimband retete, gustand si sporovanid mai ceva decat intr-un salon. Feciori si slujitori plimbau tablale aurite, cu pahare de cristal pline cu apa, langa care se gaseau boluri cu dulceata de trandafir, caise sau cirese, printre trasurile oprite, devenite piedestale de statui, Venere si Minerve, vii, in carne si oase.

Printre acesti slujitori ai jupaneselor mai cu staif, se strecura anevoie cate o jupaneasa din clasa mai de jos a dregatorilor, dracuind si privind in toate partile, urmata de un tiganus in livrea, purtand falos chiseaua si o lingurita, lustruita pe furis de turul nadragilor.

Oprindu-se smerita la palcul de radvane, in care tronau frumoasele cucoane, nevestele stalpilor tarii – mai retrase de card, sa puna tara la cale – jupaneasa poftea, cu plecaciune, pe Mariile lor, sa guste din pelteaua de trandafiri si „oleaca de apa de la izvorul Tamaduirii”.

La incheierea zaiafetului, rand pe rand radvanele si celelalte cupeuri rareau locul, lasand prostimea sa bea si ea apa pe saturate, inainte de a se inchide „teava, pentru reumplerea polobocului cu bunatatea izvoarelor de la Ciric”.

La cismeaua de sub zidul cetatii Golia isi ostoia setea, la ceasurile de curgere, si gloata precupetilor, zarzavagiilor, pescarilor si casapilor ce-si dadeau sufletul pentru cativa sorcoveti in Hala Mare, aflata peste drum de turnul infipt in partea de rasarit a zidurilor cetatii.

Pentru bucuria mahalagiilor, a cetelor de coropcari, precupeti si gradinari, traitori din vanzoleala pietelor, in Targu Cucu, catre Ciric se oplosise si Hanul cu Cerdacuri, unde acestia isi odihneau noaptea ciolanele, inghesuiti ca sardelele.

Fiindca langa tarabele din Hala Mare poposeau adesea si trupele teatrelor sau circurilor, pe maidanul umbrit de cativa salcami infratiti, exista si un fel de scena. Se inaltase pe noua poloboace cu fundurile in sus, de unde rasunau vocile artistilor ori ale circarilor, spre incantarea si veselia poporului privitor, amator de pozne si parsivenii.

Pe la 1909 aici sosea trupa de varietati al lui Benjamin Braunstein. Cu aceasta ocazie s-a turnat o scena adevarata, iar cerdacurile suprapuse ale hanului s-au transformat in loje si balcoane, care la reprezentatie erau tixite de lume, cum nu se mai vazuse nici la teatrele adevarate. Privitorii erau multi pentru ca alaturi se afla vestitul Targu Cucu, cu populatie israelita deasa, dornica de glume si snoave piperate.

Aplecarea catre teatru a targovetilor din Ulita Goliei nu era deloc noua. Aici au poposit de-a lungul vremii mai multe trupe de teatru renumite in epoca.

Piata Unirii, locul marilor bucurii si al bunei dispozitii Coborand dinspre Ulita Goliei spre Piata Unirii, in vadul raspantiei mereu aglomerate, in preajma piedestalului statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza – unde politicienii timpului promiteau multe si se implineau putine – in vremurile de mult trecute ale vechiului Iasi, isi faceau cuib cele mai renumite berarii si restaurante unde multi dintre participantii la marile manifestatii revendicative isi gaseau alinare.

Spatioase, cu saloane adanci cat niste hangare, locantele erau astfel construite incat sa inghita toata suflarea intrunirilor din piata.

Fostul hotel d’Europe, chiar pe colt dinspre Ulita Goliei, condus de mai multi antreprenori, devenise celebru sub mana faimosului Bush, hotelierul care-i daduse viata. Renumele sau bun, primirea calda si prietenoasa atrageau pe mai toti vizitatorii Iasilor. Au poposit aici ilustri calatori, hotelul fiind adesea pomenit in memoriile inaintasilor.

Aici a fost gazduit si Ion Luca Caragiale, adesea vizitator al orasului, devenit chiar iesean adoptiv, cum singur se considera intr-o scriere.

Hotelul, avand si un restaurant cu acelasi bun renume, se poate spune ca mesele locantei nu duceau lipsa de musterii. Si totusi, existenta restaurantului nu era simpla; in jur il concurau cateva bacanii inzestrate cu sala de aperitive in dosul pravaliei, unde musterii credinciosi (gazetari, scriitori, profesori, doctori, boieri, politicieni), coborati din jilturile Parlamentului – ca sa-i vada lumea – erau intampinati cu apetisante mezeluri ori bucati de jambon, salamuri fine si icre, asezate pe o felie de paine, de langa care nu lipsea un paharel cu licori dumnezeiesti de la Cotnari, Valea Adanca, Galata, Uricani si cine mai stie de prin ce podgorii cu vita de vie adusa din Rai.

Printre vestitele restaurante ale vremii (Europa, Luther, Azuga, Zimbru, Bragadiru, Traian si Romania), transformate vara in berarii, se aciuasera si cateva cofetarii. Aplecarea strabunilor iesieni catre zaharicale, putin tematori in acele vremuri de perfidia diabetului, a facut ca multi cofetari straini sa-si gaseasca pe malul targului strabatut de apa Bahluilui loc prielnic pentru ca destui poftitori sa le guste zahariturile.

Aveau insa de purtat grea batalie in a-si pastra musterii, intrecandu-se permanent sa inventeze alte retete de opere dulci.

Unii, deosebit de conservatori, preferau sa manance acasa niste minciunele sau gogosele umplute cu magiun, in locul patiseriilor scumpe de la Madame Alexandre, Georges, Iani, sau Tuffli, faimoasele cofetarii al strazii Lapusneanu sau din Piata Unirii.

Pregatite pentru primirea oaspetilor in zilele de sarbatoare, duminica, cofetarii umpleau galantarele numai cu bunatati: rahat proaspat, halvale, praline delicioase, fondante parfumate, ciocolata aromata, baclavale si tot soiul de iscodeli din faina, zahar, nuci, unt, smantana, scortisoara, fragi si zmeura.

In vreme ce taticii sorbeau o bere rece si spumoasa la Azuga sau Luther, mamicile si pustimea se indulceau incercand multimea de prajituri insirata pe tablale si rafturi.

In acele timpuri, neexistand frigidere moderne, prajiturile nu se puteau pastra vreme indelungata in lazi cu gheata, si, ca sa nu se strice, cofetarii faceau tot posibilul sa le vanda in ziua prepararii. De aceea odata cu sosirea serii, preturile scadeau. Noaptea, tarziu, era o desfatare totala, la care participau cu sarg toate duducile si duducutele targului. In piata era racoare, iar locul rasuna de muzica.

Vara, in Piata Unirii, mai ales sambata si duminica, se intreceau cele mai vestite orchestre si trupe de „mascarici” care atrageau si mai multi musterii la berarii sau cofetarii.

Zumzetul chitarelor si instrumentele tarafurilor rasunau in Piata Unirii pana dupa miezul noptii.

Dimineata, in locul scaunelor pliante si ale meselor potcovite cu cauciuc, apareau satrele florareselor, inundand caldaramul cu zambile, zarnacadele, bujori, trandafiri, gladiole, dumitrite si crizanteme pletoase, cantate si laudate pe felurite voci.

Palatul Roznovanu in vremea Regelui Carol I Faimosul Palat Roznovanu (locul in care actualmente isi are sediul Primaria Iasului), fala Ulitei Mari de altadata, a fost construit in stil neo-gotic.

Inaugurat in ziua de Sfantul Gheorghe a anului 1832, cu o rasunatoare petrecere, cel mai aratos asezamant din acea vreme avea holuri mari, saloane inalte, lespezi de marmura, balustrade elegante si o groaza de influente din palatele occidentale.

Cladirea de pe atunci seamana putin cu cea din zilele noastre. In locul gradinii din fata era o piata larga pentru sederea trasurilor, ce se randuiau ca intr-o parcare, la vremea cand surugii isi aduceau stapanii pentru musaferilic. Drept imprejmuire spre strada, se intindea un sir de stalpi de piatra de vreo patru, cinci palme, varuiti, intre care atarna un lant gros cat mana unui om. Fatada simpla, varuita si cu gratii de fier la ferestrele catului de jos, cuprindea la mijloc intrarea principala.

Prin gangul din dreapta se ajungea in gradina Palatului, intinsa ca o pajiste, umbrita de arbori batrani si stufosi, sub care sticlea apa unui havuz din marmura, adusa de la Golia. Celalalt gang, din stanga, ducea in curtea cu bucatarii, spalatorii, adaposturi pentru tigani (cei ce trebaluiau prin gospodarie) si la grajdul cailor, croit macar pentru vreo 40 de trapasi.

Intr-o parte a curtii se aflau suri, cu diverse acareturi, bordeiul bivolitelor, stogurile cu fan, ghetaria si uriasele stive de lemne. Curtile acestea aveau ziduri inconjuratoare, iar intreaga cladire, la parter si la etaj, era strabatuta de cate un culoar lung. Holul principal de la intrare infatisa stalpii grosi de sustinere a tavanului, deasupra caruia se intindea marele salon de dans.

Inzestrat dupa gusturile timpului, cu matase galbena, mobile de mahon, policandre bogate si tricheluri aurite, salonul isi marea adancimea prin oglinzi uriase, pana in tavan, ce inmulteau numarul dantuitorilor, cuprinsi in iuresul valsurilor.

Faimosul Palat, cu 18 odai, avea ocazia sa-l gazduiasca pe regele Carol, cu prilejul inspectiei din 7 octombrie 1889, cand il insotea si tanarul principe Ferdinand, pentru a fi prezentat iesienilor. Ferdinand ii era nepot de frate si il adusese din Germania ca mostenitor al tronului, Carol neavand copii.

Atunci cand venea in targul Iesilor, Carol nu ocolea Palatul Roznovanilor. Gasea aici un izvor de liniste.

La 17 mai 1866, cand printul Carol a vizitat Iasiul, autoritatile i-au aranjat o primire stralucitoare, cu mari manifestatii, cu mii de iesieni scosi pe strazi. Noaptea, toate casele din Ulita Mare erau luminate cu lampi venetiene si ceaune cu pacura aprinsa.

Peste cativa ani, Carol a vizitat din nou fosta capitala si a fost gazduit chiar la Palatul Roznovanu. Calatorind cu un tren special, printul, insotit de tanara sa Doamna Elisabeta au pornit spre Iasi, sa gaseasca „un strop de liniste”.

Orasul il astepta generos, impodobit cu covoare si drapele la toate balcoanele, flori la ferestre si zambete. La Palatul Roznovanilor il asteptau autoritatile, marii proprietari si Corpul militarilor, plus o multime de gura-casca. Galeriile si treptele, impodobite cu flori, imprastiau adieri de parfumuri scumpe, orchestra canta „Imnul National”, iar un grup de scolarite imbujorate intampina pe tanara Doamna Elisabeta, venita intaia oara la Iasi.

Si, pentru ca la acea data, 24 aprilie 1871, se sarbatorea ziua Doamnei Elisabeta, a urmat un bal stralucitor la Palatul Roznovanu. Seara, pe la ceasurile 10, toate privirile erau atintite asupra buchetului de dame, grupate intr-o parte si alta a salonului. O voce emotionata anunta sosirea oaspetilor. Usile salonului s-au deschis si perechea regala, cu suita sa formata din maresal, ofiteri, prefect, primar, intra zambitoare.

Oaspetii paseau prin culoarul format, ad-hoc, intre cununa damelor insirata langa pereti si grupul barbatilor in fracuri asezat in centru, in sunetul muzicii celor doua orchestre, una a Primariei si cea de-a doua a Regimentului 5 Armata.

Pe la miezul noptii, in ropot de tobe, cu ovatii, se anunta „Polca Elisabetha”, piesa inchinata Inaltei Doamne. Pe la ora 1, intreaga asistenta pasea in eleganta sufragerie a Palatului, pentru un „supeu” aranjat cu gust princiar. Pe mese stralucea argintaria de o rara frumusete si bogatie pe care n-o intreceau decat serviciile din cel mai fin portelan si cupele scantietoare din aur si cristal, pline cu licoarea verzuie a Cotnariului vechi de peste 25 de ani.

Personalul era imbracat cu livrele in culorile familiei, iar la usi strajuiau slujitori in armuri, cu halebarda in mana.

Intorsi in sala, dupa aceasta regeasca ospatare, dantul a continuat cu valsuri invaluitoare pana dupa trei ore, spre dimineata…

Cu alai, taraf si veselie, spre Pitaria Romana Spre sfarsitul lunii martie a anului 1896, primavara sosise de-a binela in Targul Iesilor, iar dinspre dealurile Muntenimii, Copoului si Sarariei, pe ulite, se prelingeau paraiase firave ce se intorlocau cu altele, ivite prin ograzile inca troienite, ce-si cautau calea spre valea mlastinoasa a Bahluiului.

Infrigurati pana in maduva oaselor de gerul iernii aspre, insetati de caldura soarelui, carduri pestrite de copii si batrani amarati, cu cate o cutie atarnata de gat si botezata pompos dugheana, se ingramadeau pe la colturile insorite ale Ulitei Mari, actualul bulevard Stefan cel Mare.

Zelosii marchitani, iesiti din adancul boltilor unde isi ascunsesera trupurile de vifornita zilelor de iarna, topaind maruntel ca sa-si dezmorteasca talpile, taiau calea trecatorilor in cautarea vreunui musteriu care sa le cumpere putintica lor marfa. Vazduhul era umplut de strigatele lor pitigaiate, care laudau marfa ieftina si buna: sireturi, chibrituri, vacs (crema de ghete), sapun, ace si tot soiul de fleacuri bune la casa omului.

Pe la ceasurile amiezii, in multimea doritoare de clienti, isi facea aparitia un taraf de lautari cu scripci, cobze, nai si o toba cat toate zilele, pe care o mana de mester zugrav vopsise niste franzele „rumene” si cuvintele „Pitaria Romana”. Inchizand la repezeala „dughenele”, negustorasii se buluceau spre capatul ulitei Podu Vechi (actuala strada Costache Negri), de unde venea alaiul cu taraf.

Ocolind anevoie pezevenchii ce le tineau calea, muzicantii, cu jobene lucitoare si fracuri negre, cantau dupa poftele trecatorilor (ce nu ezitau sa le lase un bacsis) hore, polci, mazurci sau valsuri.

Dupa ce dadeau o raita prin buricul targului, pe Ulita Pitarilor (bulevardul Independentei de azi), neostenitii muzicanti, cu tot alaiul de gura-casca, se indreptau spre Targu Cucu, trecand prin dreptul pitariilor de pe Ulita Alba (strada Elena Doamna), infruntand mireasma de paine coapta de pe langa cuptoarele faimosilor pitari de pe Sfanta Vineri (strada Anastasie Panu de azi), se intorceau in sfarsit pe fagasul Podului Vechi.

Cantand si dantuind, mahalagiii se opreau in dreptul strazii Armeana de astazi, unde fumega din vechime hogeagul „Pitariei Romane”.

Vestit ca i-au sosit musterii, Ghita pitarul, stapanul cuptoarelor, cu sortul pudrat de faina si obrajii imbujorati de palalaia focului, iesea in fata dughenii, tarand dupa el cosul de colaci si chifle, numai bune sa-si atate pofta musterii ce zburdau, dantuiau si lalaiau refrenul reclamei la painea cea coapta si rumena.

Dupa cardurile de terchea-berchea adusi ca la nunta, cu muzica, incepusera sa invete drumul spre pitarie si ceilalti targoveti, ce trecusera pana atunci pe langa acea usa, ca pe langa o casa pustie. Incepusera sa apara in zona si marii boieri ai targului, bucurosi sa gaseasca franzele, chifle si colaci la fel de buni ca in centru si indeajuns de ieftini ca sa le mai ramana un creitar, doi in punga, drept rasplata pentru oboseala picioarelor taraite din Copou pana in Hala.

Doborate de furia buldozerelor, astazi nu mai exista nici macar urma din acele cuptoare care sa ne aminteasca de viata din Iasii de odinioara…

Peregrinarile lui Creanga si Eminescu prin Targul Iesilor Din cele dintai zile, dupa ce s-au intalnit, s-a stabilit o mare prietenie intre Creanga si Eminescu. Creanga, tipul romanului simplu, natural, nefalsificat de ideile si cultura moderna, l-a captivat imediat pe Eminescu. Legatura s-a stabilit intre cei doi, incat nimeni nu mai vazu pe Creanga fara Eminescu si pe Eminescu fara Creanga.

Amandoi veneau la Junimea, amandoi plecau de la Junimea. Erau zile cand cei doi pur si simplu dispareau. Unde se duceau? Ce faceau? Ce vorbeau zile si nopti intregi? Nimeni nu stia. Plecau amandoi si se infundau pe la vreun crasmar de prin Tatarasi, Pacurari sau Nicolina.

Acolo nu se puneau pe baut, cum spuneau unii (pentru ca multi cred ca bautura le-ar fi ruinat sanatatea), ci isi traiau viata asa cum le placea lor, o viata simpla si primitiva.

Era o placere pentru ei sa se aseze intr-o odaie scunda, in fundul unei crasme, pe lavite de lemn, cu bratele rezemate de o masa murdara, serviti de un baietel de „carciuma”.

Cereau sa li se friga o bucata de pastrama, cu niste carnati cu usturoi alaturi (vai de lume cum erau pregatiti), mai cereau si o ulcica de vin si, dupa ce mancau, stateau inaintea unui pahar cu vin toata noaptea.

Cand crasmarul dorea sa inchida dugheana, ei plecau in alta parte a orasului, unde stiau ca localul sta deschis pana la ziua. Cand se saturau de hoinarit, se indreptau obositi spre bojdeuca din Ticau.

Odata, hotarati sa ajunga mai degraba in dealul Ticaului, au pornit vitejeste, dar, mai sus de coltul strazii Pacurari, in dreptul ulitei ce urca spre Copou, mai treci daca poti! Din vatra hanului Strachina se ridica un firisor subtire de fum, mirosind nebuneste a carnati fripti, de nu era chip sa faci un pas mai departe.

Tras de unda fumusorului, Creanga se pomeni langa furca vetrei sfaraitoare. In acele vremuri ograda era plina de carausii si harabagii Tarii de Sus, care aduceau tot felul de marfuri dinspre Lemberg si Cracovia, ducand inapoi poloboace cu vin, miere si ceara de albine, burdufuri cu branza si butoaie cu carne sarata.

De cand cu drumul de fier, batranul han ramase doar pe seama satenilor veniti la targ, dar isi pastra inca neostoite obiceiurile stravechi. Flamanzilor care poposeau la han li se inmana cate o strachina cu jaratec pe care sa-si friga dupa plac bucata de pastrama sau potcoava de carnati aleasa din cada de lemn aflata langa tirizie.

Insetatii primeau cate un ulcioras burduhos, de vreo trei ocale, gol. Urmau sa-l umple in racoarea beciului, la caneaua unuia dintre butoaie aflate in seama unei cotoroante batrane, care insemna cu o dunga numarul de plinuri. Dupa ce mancau, aranjati cat sa le tina pana in Ticau, urcau intr-o birja mergand incet pe langa posta cea noua a Copoului, oprind telegarii aproape de capatul Sarariei.

Nu au mai trecut pe la hanul lui Topor, pentru ca nu se facea, dupa atata ocol, sa mai zaboveasca si aproape de casa. Coborand rapa, aproape de portita, Creanga incepu sa strige: „Tinco, iata-ne, am sosit! Intregi si navatamati. Doar foamea ne roade pe dinauntru si oboseala ne da gata pe dinafara”.

Banuind ca or fi pe aproape, caci de la mancare omul ei niciodata nu lipsea, Tinca abia daduse de o parte oala cu bors acru cu tocmagi, dres cu smantana si mesteca iute in harb de ceaun o mamaliga aurie.

Intr-o tigaie cu unt si cu ceapa prajita sfaraia de mama focului o cobaie pusa la fript. Cand apareau in usa erau de nerecunoscut; hainele neingrijite, figurile obosite de veghe, de truda si putin de bautura, insa foarte incantati de asemenea drumetii, gata sa le reinoiasca a doua zi.

Junimea, pe vremea lui Creanga Cuibarit intre nametii zapezii, Iasiul zacea intr-o liniste adanca. Oamenii se aratau arareori pe ulite, zgribuliti, dandu-si binte incetisor cand se intalneau.

Dupa Sarbatorile iernii, a venit sec gerul din vremea Bobotezei. A mai fulguit marunt, dupa o saptamana in care a nins sanatos, iar troienele au ajuns cat casa. La sanie, copiii ieseau tarziu, pe inserat, imbracati cu haine vechi si flendurite, ramase de la cei mai mari. Cu caciulile de oaie pe ochi si opincile incaltate pe dos, legate in fuga, isi dadeau drumul la vale pe doua, trei lemne puse-n curmezis, cotigind cu greu printre troienele inghetate.

Inalt, gras, greoi, cu o palarie mare pe cap, purtand in mana un bat gros si cioturos, imbracat in paltonului lui de seiac, Creanga cobora din Sararie spre centrul targului. Era omul care se afla pretutindeni: la congrese, in cercurile literare, printre batausii de la alegeri, la sarbatorile nationale. Ii erau pe plac paradele militare, pentru ca acolo venea armata cu fanfara si se lumina la fata cand vedea cum defileaza soldatii, tunurile, cavaleria, cu steagurile care trecusera prin razboi.

Intr-o seara, prin 1874, un nou venit intra la Junimea. Cu figura congestionata, purtand cu stangacie hainele, stergandu-si la fiecare cinci minute sudoarea de pe frunte cu o batista mare, nou-venitul nu era altul decat Ion Creanga.

Pe vremea aceea era diacon la o biserica. Dar lui Creanga nu-i prea placea popia, de aceea purta palarie in loc de potcap, umbla la teatru, impusca ciorile de pe cupola bisericii manastirii Golia, lucruri care au adus mania arhiepiscopala. Asa s-a facut ca a fost raspopit de mitropolitul Calinic. A urmat o perioada grea pentru Creanga.

In aceasta situatie, fostul diacon s-a dus la generalul Tell, pe atunci Ministru de Culte si Instructie Publica, rugandu-l sa-l numeasca institutor. „Ce, pe un raspopa sa-l fac eu dascal?”, a strigat Tell. „Fugi din ochii mei, ca ma imbolnavesc”, se ratoi ministrul.

Norocul lui Creanga a fost ca Titu Maiorescu l-a inlocuit pe Tell la minister. Stiind despre Creanga ca este un baiat inteligent, Maiorescu i-a gasit indata o catedra la o scoala primara din Pacurarii Iasiului. Mai mult, Maiorescu starui pe langa cativa membri ai Societatii Junimea, in special pe langa Eminescu, sa-l introduca printre membrii ei. Asa a ajuns Creanga la Junimea.

Era sambata seara cand Eminescu si Creanga au intrat in „Casa cu ferestre luminate”. Cei doi erau rosii la fata, cu ochii putin tulburi, zambareti si fericiti, ca omul cuprins putin de aburul Cotnariului. Veneau direct de la Bolta Rece, acea carciuma vestita pentru vinul vechi de Cotnari. Ce fericita achizitie pentru Junimea acea figura taraneasca si primitiva al lui Creanga! Toba de anecdote, la mare cautare fiind cele „deocheate”, de altfel, specialitatea sa, Creanga a fost primit bine de catre mambrii societatii.

Creanga vorbea frumos, era inzestrat cu o vie inteligenta, iar taranul din el nu-si pierduse, prin modestele studii de seminar, limbajul viu, colorat si plin de imaginatie, specific omului de la tara. Cand radea Creanga, ce hohot puternic! Peretii se cutremurau, iar rasul lui inveselea societatea.

Cand, mai tarziu, Creanga a citit la Junimea povestile, a fost o adevarata desfatare. Creanga avea „povesti scrise” si „povesti spuse”. Cele istorisite erau cele care nu se puteau publica pentru ca erau „corozive”. Atunci cand le spunea, Junimea se transforma in sezatoare. In general se alegeau serile in care Maiorescu lipsea. El nu gusta acest fel de petrecere pe teme „corozive”.

In schimb, daca nu era altceva nimic de facut, Pogor il incita pe Creanga sa spuna „mascariciuri”, acele povesti sarate ale lui Creanga. Si, ce distractie era cand Creanga insiruia acele acele povesti „deocheate”, spre marele haz al lui Pogor. Asa erau serile la Junimea pe vreme lui Creanga, cand viscolul suiera amenintator pe la „ferestrele luminate”.

Libraria si tipografia Junimea, Curierul de Iassi si Convorbiri literare O burnita subtire si taioasa, ce mana din fuga cativa fulgi si niste pulbere de gheata, inghetand si putinul soare cu dinti, poftea iubitorii de litere, stiinte si belle-arte sa viziteze noua librarie, deschisa la 26 octombrie 1868, in bolta hainariei lui Iosif Gartner si sa cerceteze lucrarile autorilor romani si straini, in editii de lux, de biblioteca si pentru „usul scoalelor”.

Revista „Convorbiri literare” publica anunturi cu litere mascate: „De curand s-a deschis la Iasi Libraria Junimea in casele Bancii din colt”.

Odaia din coltul dughenelor boltite, in rascrucea ulitei Sfantul Ilie (azi, Vasile Alecsandri), cu ulita Golia (Cuza-Voda), era captusita cu rafturi si dulapuri ticsite cu carti, albume, reviste, calendare si felurita hartiraraie pentru scoli, peste care tronau maldare de placi, condeie, boiele si stralucitoare scule „cancelariste” de os incrustat si cristal, ce straluceau in lumina sfesnicelor aprinse fara zgarcenie.

Pe la sfarsitul lui noiembrie, fulguia bine, iar un vant iute dinspre rasarit sufla taios, indemnand jivinele sa-si caute vizuine si pe oameni sa umble mai vartos prin pravalii dupa cusme si cataveici imblanite.

Grabiti sa nu-i intreaca cumva vecinii, negustorii incepusera sa gateasca pravaliile, atarnand prin ferestre si odai beteala, globusoare colorate si zorzoane poleite, imbiind clientii sa-i viziteze.

La libraria Junimea, pentru ca se apropiau Sarbatorile de iarna, printre cadouri si felicitari, sosisera si notele noilor cadrile, polci si valsuri vieneze pentru hrana pianelor imprastiate prin tot targul.

Astfel, multime de curiosi se indemnau sa-i treaca pragul, coborand incotosmanati din saniile trase in fata dughenelor Bancii, chiar si la vreme cand viscolul cutreiera ulitele, suierand prin stesini si zaplazuri, invaluind casele si trecatorii in vartejuri de omat cernut.

Intre vizitatorii ce rasfoiau cartile in tihna, tulburati doar de duduitul sobelor si susurul samavoarelor cu ceai, zabovea adesea Vasile Pogor, sustinatorul financiar al librariei, cercetand si recomandand lucrarile abia iesite din Tipografia Societatii Junimea, asezata alaturi de librarie.

Topografia Junimea era harazita sa tipareasca gratis carti si manuale scolare. Timp de vreo 18 ani (cu mici intreruperi), avea sa tipareasca „Convorbirile”, pana cand revista s-a mutat la Bucuresti si sa scoata la lumina zilei multe lucrari de seama ale culturii romanesti.

Dughenele din cladirea cu un cat, cumparate de Banca Moldovei si inchiriate apoi Junimii pentru nevoile sale, devenisera bucataria „Convorbirilor” si locul de intalnire al junimistilor.

Intr-o incapere „cu intrare prin dos” era adapostita redactia si administratia „Curierul de Iassi” si a „Convorbirilor literare”. Pe usile cladirii, intra deseori si tanarul profesor Titu Maiorescu, cercetand rafturile si „negotul” colaboratorilor librari, facut de obicei in paguba.

Usa cladirii nu era ocolita nici de Alecsandri, Slavici si, bineinteles, Ion Creanga, care, muncindu-se, nu fara izbanda, sa mai scoata de sub teascurile lui Herscu Goldner, celebrul tipograf al Iesilor de o dinioara, inca o editie din lucrarile sale scolare, rugandu-i pe redactori sa le mai publice o data, „fara parale”.

Prin anii 1876-1877, intr-o odaie langa tipografie, trudea, „pentru a se hrani”, Mihai Eminescu, lucrand ca redactor, corector si cronicar al paginii politice – literare. Gazeta populara, scoasa in format mic, „Curierul” junimist, aparea de trei ori pe saptamana: duminica, miercurea si vinerea, la ora 6 dimineata.

Beneficiind de o subventie acordata de Primarie si Ministerul Justitiei, cu sprijinul primarului N. Gane, gazeta lua formatul mare si numele pompos de „Curierul de Iassi”, cu subtitlul „Foaia publicatiunilor oficiale din resortul Curtii apelative din Iassi”, urmand a tipari, in baza unui contract, pe cinci ani, o parte oficiala, cu publicatii administrative si judecatoresti, cuprinzand anunturile primariei, prefecturii, Curtii de Apel si ale tribunalului.

Bogata in rubrici (revista interna, revista externa, foileton, noutati si diverse), variata in continut, Foaia publica stiri locale, din tara si de aiurea, macar o pagina cu reclame comerciale pentru marfuri romanesti si straine, informatii culturale, versuri si proza.

Inhamat cu pasiune si sarg in subjugatoarea indeletnicire, care-i oferea unele libertati si autoritatea gazetarului, dar cu leafa de numai 100 de lei, tanarul redactor Eminescu s-a apucat sa prefaca foaia Curtii de Apel intr-un jurnal informativ si combativ.

Acrit de scrierile tamanjite si buchisite cu migala, la lumina chioara a unei lampi sau a unei lumanari de seu, cateodata se lasa ademenit de „popa Smantana”, diaconul Creanga, si intrau in boltile vecine ale fostei giuvaiergerii. Acolo, un negustor deschisese o locanta pentru tipografi si amploiatii Bancii, infundand hrubele fostului gherghir, pastrator de bogatii, cu butoaie pantecoase pline cu vin rubiniu.

Priindu-i vecinatatea tipografiei, mos Berl Finkelstein, proprietarul duhenelor, tinea in caldirea alaturata doua carciumioare si un strasnic depozit de vinuri in capatul strazii Lapusneanu, unde junimistii aveau mese rezervate.

Prezenta lor s-a rarit cand o stire dureroasa anunta lumea culturala a Iasilor ca revista „Convorbiri literare” va aparea la Bucuresti.

Credinciosii „Convorbirilor” mai rataceau cu amintirile prin fata boltilor. Printre putinii junimisti ramasi erau Vasile Pogor, cazut in mrejele politicii si N. Gane, cand scriitor, cand primar, dar intotdeauna vajnic aparator al locasului culturii romanesti din crucea targului, din coltul strazilor Vasile Alecsandri si Cuza-Voda, ce sta si astazi in calea miilor de trecatori si intre peretii caruia au trait, au nazuit si au fost fericiti niste oameni.

Creanga si Scoala Preparandala Putini dintre cei care parcurg astazi bulevardul Stefan cel Mare si Sfant, din Iasi, ce porneste de la statuia lui Stefan, din fata Palatului Culturii si se opreste langa statuia lui Cuza din Piata Unirii, stiu ca acesta este de fapt este batrana Ulita Mare, care se intindea odinioara pana la Gradina Copou.

In vremurile de altadata, Ulita Mare era gazda celor mai bogate magazine si librarii, printre care se inghesuiau cele mai luxoase marsandarii, vestite cofetarii, cateva hoteluri si un card de zarafii.

Pe aceasta Ulita si-a osandit picioarele si Ion Creanga, in umblet hoinar prin targ, privind boltile joase, pravaliile pline de minunatii, peste care, la ceas de seara se trageau obloane zavorate.

Pe Ulita Mare se afla de veacuri vestita asezare a Trei Sfetitelor (Trei Ierarhi), cu tiparnita si scoala inca de pe vremea ctitorului Vasile voievod Lupu (1640). Manastirea, cu ziduri ferecate in toate cele patru parti, cu turn zvelt peste poarta, adapostea pe la 1864 Institutul Pedagogic sau Scoala Preparandala pentru pricopsirea feciorilor cu invatatura dascaleasca.

La acest institut, deschis de tanarul Titu Maiorescu, isi incerca puterile la invatatura si diaconul Creanga, absolvent din 1858 al cursului inferior (clasele I – IV), de la Seminaria Socolei, clasa I, socotindu-i-se cea de la Falticeni. Vreme de doi ani, Nica a lui Stefan a Petrei din Humulesti, preparand extern, in fustalau de siac si cu potcapul pe-o ureche, avea sa bata lungimea strazii si sa treaca prin poarta de sub turn, schimband blagoslovenii si plecaciuni cu preacuviosii iesiti in cale.

Acolo, dis-de-dimineata, preparanzii, vreo 18 la numar, invatau pedagogie in zilele de post si gramatica romana, cu metodica ei, in cele de frupt, profesor fiind Titu Maiorescu. Joia dupa amiaza, de la doua la trei, dadeau compunere pentru deprinderea ortografiei si a „reflectiunii libere”, scriau dupa „dictando” si recitau fabule in vederea „citirii logice si estetice”. Pe langa acestea, lunea, miercurea si vinerea se adauga si muzica vocala.

Barbat inalt si spatos, cu fata rotunda, cu ochi mari si albastri, cu privire limpede si isteata, cu barba blonda ca matasea porumbului, preparandul Ion Creanga era numai ochi si urechi la cuvintele profesorilor.

Vremea a trecut iute si, proaspat institutor, premiant in anul intai si absolvent al celui de-al doilea cu nota „eminente”, Creanga parasea bancuta ingusta a Institutului, cam stramta pentru infatisarea sa „bine legata”, si se muta, vesel si sugubat, la catedra scolii primare unde incepuse sa dascaleasca chiar din vreme anului I. Numirea o ceruse Titu Maiorescu.

Creanga luase in primire clasa I, inzestrata „cu table lancasteriene, linii, patrate si carouri pe podelele boite cu negru”, dupa cum povestea fostul sau elev N. A. Bogdan, sala in care il asteptau vreo 60 de scolari de toata mana, de la 7 la 15 ani.

Numirea fusese confirmata prin decretul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in noiembrie 1864, Creanga semnand condica de prezenta inca din luna mai.

Talentat si cu insusiri didactice deosebite, cum avea sa constate V. A. Urechia, diaconul institutor facea din clasa Trei Ierarhilor o atractie deosebita a scolii, ademenind catre ea scolarii din toate partile targului. Cu toate ca in toamna anului 1870 schimbase clasa pe „scolita” lui Ghita Ienachescu din mahalaua Sarariei, fiinca aceea avea o locuinta, drumurile Trei Ierarhilor i-au ramas la fel de dragi. Aici ramasesera tovarasii de truda la cartile didactice si, tot aici, il asteptau elevii Institutului doritori sa-i asculte povestile si sa discute despre menirea lor in viata de zi cu zi.

Evreii de odinioara din Targu Cucu Parcurgand caile Iasiului, musafiri sositi de pe alte meleaguri, dar si multi dintre localnici, ajung adesea intr-o raspantie larga cu vreo cinci drumuri, aproape lipsita de zidiri si numita Targu Cucu. Raspantia este formata din strazile Cuza Voda, Costache Negri, Elena Doamna, Cucu si Sararie.

De ce s-o fi numit „Targu Cucu”, nimeni nu stie. Prin preajma nu exista nici macar o masinarie cantatoare pe limba acelei pasari atat de laudaroase.

Ajungand aici privirile intalnesc intr-o parte zidurile incremenite de secole ale manastirii Golia, pe cealalta gasesc o trecatoare serpuita printre niste chioscuri fistichii din sticla si un strat rotund de trandafiri sangerii, dupa care fac rotocol liniile de tramvai, iar drept in fata dau peste un bloc cu zece etaje, zvarlit parca de vant in pustiul inconjurator.

Candva, in aceasta parte de rasarit a Iesilor, au inceput a se aseza meseriasii si negustorii israeliti veniti de peste granite, care au cumparat rand pe rand pamanturile si casele din mahala pentru a-si rostui mai apoi fel de fel de acareturi negustoresti.

Cu timpul, coasta destul de golasa de la rasaritul targului, pe care se inalta cate o casa humuita, cu acoperis de paie, se umplea de dughene, zarafii, ateliere, paravane, locante si fel de fel de injghebari ingemanate.

Aparuse un targ pestrit, insufletit de o poporime invesmantata intr-un un soi de mantale, numite caftane, purtand perciuni carliontati, palarii cu margini umbroase, port deosebit de cel al localnicilor obisnuiti.

Evreii se indeletniceau mai ales cu negotul, dar practicau si meseriile de care se simtea lipsa la noi: croitorie, cusmarie, chitarie (brutarie), ceaprazarie, cizmarie, dulgherie, tamplarie, potcovarie si multe altele.

Desi ocupatiile lor negustoresti ii situau in tagma celor socotiti cu bani, cei mai multi dintre locuitorii Targului Cucului cunosteau saracia si greaua ei povara.

Negotul ambulant era pe atunci in floare, pe strazi vanzandu-se de toate: panzeturi, incaltari, alimente, pui, miei si tot felul de maruntisuri. Comertul fiind visul multor tineri, le dadea acestora speranta viitorului.

Pe cand alergau in toate partile, visau la o taraba ori la o mult dorita dugheana la vadul cel mai buna al Halei (piata apropiata de Targu Cucu). Putini reuseau, caci adesea, seara, la vremea socotelilor, intristati, parintii constatau ca micii lor negustori cu incaltari hrentuite si picioarele rupte de oboseala ori nu vandusera mare lucru ori n-aveau nici banutii dati pe „marfa”, dijmuiti fiind de derbedeii mahalalelor sau de stapanii crasmelor.

Vorbind de populatia saraca a acelor vremuri din Targu Cucu, cuprinsa de grija nimicitoare a hranei familiei, dar mai ales de plata chiriilor (pentru ca nu toti aveau o locuinta proprie), chiar si unele dintre fete intrau in valtoarea vietii. Pacalite de „doamne straine” ca vor avea servicii in marile magazine, vrajite de „domni logodnici”, dornici de o casatorie cu o fata frumoasa, unele ajungeau in lupanarele din Istambul sau chiar in indepartatul Cairo.

Altele acceptau singure pacatul, lasandu-se la voia proprietarului casei, pentru a pasui parintii de chiria pe care nu aveau de unde s-o plateasca. La altii, care nu aveau fete, proprietarii caselor veneau cu portareii si le vindeau la mezat hainele si boarfele, in contul chiriilor ce ar fi trebuit sa le plateasca.

Spre deodebire de marii nevoiasi ai vremii, altii mai norocosi reusisera sa-si deschida o dugheana in care practicau meserii din cele mai diverse: tamplari, ciubotari, cizmari, geamgii, tocilari, papucari si multi croitori, bucurosi sa faca pantaloni din panza „fara moarte”, surtuce si caftane pentru saracime ori sumane si cojoace taranilor.

Atelierul era de obicei o incapere mica, unde abia intra o masina de cusut veche, luminata de o lampa ce atarna de tavanul jos, deasupra capului omului. Cei mai talentati si intreprinzatori aveau ateliere mai mari in casele aratoase de la raspantia celor cinci drumuri, intizandu-se pana in Podul de Fier (strada ce coboara din Targu Cucu), iar clientela lor era din tot targul Iesilor.

Marele incendiu de la 1827 In iulie 1827, un cumplit incendiu a cuprins vestitul Targ al Iesilor. O treime a orasului, cu locuintele de pe Ulita Mare si Curtea Domneasca, a cazut prada flacarilor.

In drumurile lor tarzii, duducutele vremii, cu inima cat un purice, fara a se uita nici in stanga, nici in dreapta, treceau infricosate pe Ulita Mare, parjolita de palalaia cumplita. Ulita cea mai mare a targului, pe care se inaltau multe dintre casoaiele dregatorilor vremii, devenise aproape un tapsan inegrit, prin care sagetau noaptea stoluri de lilieci, iar cucuvelele cantau a pustiu.

Incendiul, inceput la casa lui Ilie Burchi Zmeu, in podul careia se fierbeau vodcile cu siropuri de zmeura si fruntea rachiurilor de perje, nu s-a potolit decat dupa ce a potopit mai toate asezarile, pana spre Podu Ros, dincolo de Curtea Domneasca, si ea prapadita in palalaie. Pe Ulita Mare ramasesera numai ziduri afumate si case prabusite, parasite de fostii locatari.

Inspaimantati de asemenea pacoste, oricand posibila si inlesnita de inghesuiala acareturilor gospodaresti, mai toti „parjolitii” se mutasera pe dambul viilor si livezilor, inaltandu-si acolo cate un salas sau un conac inconjurat cu verdeata, langa drumul cotigit al Botosanilor, ce avea sa se numeasca mai tarziu, Podul Verde, pentru ca se podise cu drugi de stejar.

Pustiul era infricosator, iar duducutele treceau doar cu trasurile, in fuga cailor, tinand noaptea cate o cruciulita in mana, ca sa nu le gatuie strigoii din inchipuiri sau cei in carne si oase, dositi prin ruine.

Noaptea niciun trecator nu era pe ulite, afara de fanaragiii care strigau regulat „raita”, semn ca lucrurile erau in ordine. Nimeni nu ar fi riscat sa mearga pe jos, singur, printre ruinele negre. Potlogarii, de care gemea targul, se aciuasera printre risipituri si pandeau pe nesocotitul care zabovise a se intoarce acasa pe vreme de noapte. Ii erau in pericol si viata si punga. In zadar umblau strajerii de arnauti. Ei nu puteau starpi si nici macar descoperi bandele de vagabonzi.

Dinspre partea Ulitei de Sus (bulevardul Independentei de azi), se zareau crucile bisericii Sfantul Ilie, din strada Vasile Alecsandri, in preajma careia adia, vesnic, fumul de tamaie vantuit de la biserica Sfantul Spiridon, unde slujbele se tineau lant, pentru bolnavii fara noroc si zile ai spitalului, cu mai putine sorti de tamaduire si mai multe de mutare spre lumea fara de suspin si durere.

De la coltul in care Ulita Mare o lua spre biserica Beldimanilor, denumita Talpalari, pentru ca acolo, pe maul rapos, se insirau budanele dubalariilor si talpalariilor, se vedea Mitropolia, de unde se mai zareau ramasitele unei gropnite din vrema primilor voievozi, cu biserica inghitita de pamant si o sinagoga naruita de ani.

Disparute erau si curtile boierilor Kalimachi, ca si dughenile negustorilor israeliti. Ramaneau in picioare, ridicandu-se din cenusa, doar gospodaria Ghiculestilor din Poarta Curtii Domnesti, casa Basotestilor si hardughia marelui dregator domnesc, Iordache Rosetti Roznovanu, despre care vom vorbi in scrierile viitoare.

Marea batalie din 1866 de pe Ulita Mare Abia trecuse gerul Bobotezei in 1866 si sfanta liniste a Sarbatorilor plecase, ca gazetele sosite de la Bucuresti dadeau a intelege ca „acu-acu” se vor intampla furtunoase schimbari la carma tarii.

Asa s-a ajuns pana la 11 februarie, cand dis-de-dimineata o stire telegrafica aducea o veste cutremuratoare: Alexandru Ioan Cuza abdicase. Forfota mare prin targul Iesilor. Carduri de vatasei bateau darabana pe ulite, iar glasurile atotstiutoare sopteau pe la colturi: „Cuza a abdicat, bineinteles, silit”.

Locul lui Cuza fusese ocupat de o Locotenenta Domneasca alcatuita din Nicolae Golescu, ca reprezentant al Munteniei, si Lascar Catargiu, reprezentantul Moldovei.

Pe tron fusese poftit sa se aseze, tam-nisam, ca principe strain, Alteta Sa Regala, Filip, nepotul regelui Belgiei, Filip I.

Desi in oras bantuia holera, vestea starnise mare consternare, provocand uimire si mare vanzoleala.

Dupa vreo luna si jumatate, cam pe la sfarsitul lui martie, domnul propus a dat de stire ca nu primeste inalta onoare cazuta pe capul sau.

Sustinatorii moldoveni ai unui domn pamantean il gasisera in persoana lui Neculai Rosetti Roznovanu, proaspat judecator la Tribunalul iesean, licentiat la Paris, om foarte bogat.

Adeptii profesorului ardelean Simion Barnutiu, aprigi nationalisti si partizani ai domnului Cuza, se aflau fata-n fata cu marele rival, tanarul profesor Titu Maiorescu, licentiat la Berlin, sustinator al principelui strain, flancat de junimisti, initial, putin implicat in tainele conspiratiei impotriva lui Cuza. Cu simtul sau patriotic, Maiorescu observase ca sub masca luptei pentru un domn pamantean, sustinatorii lui Roznovanu urmareau interese egoiste si incercau sa prabuseasca cea mai sfanta infaptuire a romanilor: Unirea.

Gruparile chemate la actiune tineau intruniri si, cu toate amenintarile prefectului ca tulburarile vor fi considerate acte de rebeliune, o ciocnire parea inevitabila. Profesorul Neculai Ionescu, orator talentat, era in fruntea protestatarilor, alaturi de colegii sai universitari, tunand si fulgerand impotriva generalilor tradatori de juramant si a marilor politicieni, gata sa stearga cizmele unui strain, din neamul acelora care stapaneau Ardealul.

De cealalta parte, Locotenenta Domneasca a asteptat ca pe ghimpi acceptarea tronului de catre principele Filip, iar acesta, nehotarat si neadmis de alti suverani europeni, nu dadea inca nici un raspuns, desi, la toate intrunirile, noii carmuitori indemnau supusii sa strige: „Traiasca Maria Sa Filip”.

In aceste conditii, vremurile erau tulburi pentru Iasi. Odata cu mutarea ministerelor la Bucuresti, inghetase toata viata economica, comertul si mestesugurile nefiind intr-o stare prospera pentru ca meseriasii si negustorii nu mai aveau clientela.

Astfel, intr-o dimineata, pe langa Mitropolie, se adunasera mai multe grupuri de cetateni. Printre ei, oratori de ocazie tineau cuvantari impotriva Guvernului. Dupa terminarea slujbei, pe la ceasurile 10, cand mitropolitul Calinic Miclescu iesi cu crucea, cateva glasuri ii strigara ca el sa se puna in fruntea poporului si sa mearga la Palatul Administrativ.

Acolo, el trebuia sa revendice drepturile Moldovei si sa propuna de regent provizoriu al Moldovei pe tanarul Roznovanu. Mitropolitul, impins de multime, in vesminte, cum era imbracat, tinand carja intr-o mana si crucea in cealalta, ajunsese in mare alai, in sunetul clopotelor, in mijlocul Pietei Palatului, unde a dat de o companie de soldati. Iscandu-se mare imbulzeala, mitropolitul a fost ranit, iar lumea incepu sa arunce cu pietre in soldati. Acestia au impins multimea inapoi, in fata Mitropoliei si a caselor Roznovanu.

Intre timp, alte gloate, oameni inarmati cu ciomege si cu bate, iesind beti de prin pivnitele lui Roznovanu, au navalit in ajutorul celor dati inapoi.

A intervenit apoi si cavaleria, coborand de la Copou in jos, ca sa ia multimea din doua parti. Ridicandu-se o bariera in dreptul strazii Primariei (strada Bratianu de azi), caii si calaretii cadeau unii peste altii sub ciomegele razvratitilor.

Facand si cavaleria uz de pistoale, ranind si ucigand in dreapta si-n stanga, rasculatii au fugit in toate partile, iar cei prinsi au fost inchisi intr-o sala de antrenament a cailor, langa Curtea Domneasca.

La terminarea bataliei, pe la ceasurile doua dupa-amiaza, Ulita Mare era plina de sangele celor cazuti, raniti si omorati, pe care ii carau podarii (maturatorii), cu carutele la cimitirul din Ulita Morii de Vant.

Hoinarind prin hanurile Iesilor de altadata Hanurile din vechiul Targ al Iesilor au luat fiinta inca din perioada medievala. Erau locurile unde drumetii, trecatori prin Iasi, aveau asigurate cazarea si masa.

Cu timpul, aceste locatii au devenit importante centre comerciale. Erau cladiri cu unul sau doua etaje si se deosebeau putin de casele boieresti de la tara. Pe langa camere pentru drumeti, hanurile erau prevazute cu pivnite incapatoare unde jupanii depozitau alimentele, butoaiele cu vin si tuica.

In ograda spatioasa erau amenajate sure pline cu fan pentru caii care trageau carutele cu care soseau musterii. Trecerea vremii a inghitit multe din vechile hanuri ale Iasiului de altadata.

Pe drumuri colbaite, spre Trei Sarmale…

In arsita verii, carele cu osiile scartaind sub greutatea incarcaturii se indreptau spre Socola si Trei Sarmale. Ulitele, pe masura locuitorilor, strambe si hidoase, se inghesuiau paralel cu malurile sordide ale Bahluilui. Pe drumul colbait si infierbantat de dogoarea soarelui, carele si carutele urcau cu greu dealul Socolei.

Odata ajunsi la Trei Sarmale, drumetii se intalneau cu alti calatori veniti de prin partile Focsaniului ori cine stie de pe unde, care, pana sa ajunga la targ sa-si rostuiasca treburile, se opreau la vestitul han sa guste cateva sarmale.

Portile hanului erau deschise din zori si pana-n noapte si in zi de lucru si in zi de sarbatoare, iar hangita cu catrinta prinsa-n brau era pregatita tot timpul de musafiri, dornica sa le stinga arsita si sa le potoleasca foamea.

In cuptoare incinse se rumeneau colacii. Cighiri din maruntaie, amestecate cu mirodenii, inveliti in prapuri subtiri, sfaraiau vartos in tingiri, alaturi de o bucata de costita afumata. Pe mormane de jaratec, in vetrele incinse se rumeneau fripturi haiducesti. In oale burduhanoase de lut, sarmalele din carne grasa, mestesugit maruntita cu satarul pe trunchiul casapiei de alaturi, bolboroseau morocanos, inganand sosotitul borsului de pui, ce ferbea in chiupuri de lut inchise.

La hanul din marginea padurii Socola, in vazul trecatorilor, la mese intinse, era totdeauna lume multa. Carutasii zaboveau aici ca sa se mai usuce naduseala de pe cai, in vreme ce ei trageau o dusca, iar telegarii osteniti de opinteala in oisti erau rasplatiti cu o gramada buna de fan.

Aici opreau calestile boieresti si domnesti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar si faimoasele diligente moldovenesti, care in goana lor nebuneasca, straneau vartejuri de colb, incat pasagerii prafuiti erau nevoiti sa zaboveasca ceva vreme langa fantana pentru a se curata. Pentru ca nu puteau aparea colbaiti la celalalt han, aflat pe Ulita Mare, denumit, nu se stie de ce, Parlita, unde iesenii se adunau sa astepte posta, vestile si gazetele.

Intr-o vreme, acest han, Parlita, situat chiar pe Ulita Mare, nu se stie din ce pricini, nu mai atragea atentia musteriilor. Pentru ca era in vremea construirii caii ferate Suceava – Pascani – Iasi, unui harabagiu sugubat i-a venit ideea sa atarne deasupra usii locantei din coltul ulitei, o firma pe care era scris: „La drumu’ de fier”.

Ideea nu a fost chiar proasta, pentru ca in zilele urmatoare, localul s-a umplut, iar nori grosi de fum de la lulelele musteriilor ieseau pe ferestre. Mai mult, mesterii straini care lucrau la drumul de fier, veniti din Polonia si Austria, au transformat incaperile intr-un fel de club al „ciocanarilor”, unde-si fumau linistiti luleaua, alaturi de o halba gulerata cu bere.

Un popas la Madame Alexandre Partea de sus a Ulitei Mari (Bulevardul Stefan cel Mare), inchinata aprigului domnitor Alexandru Lapusneanu, era pe la 1877 cea mai vesela cale a Iesilor de odinioara.

Pitoreasca si cocheta, cu magazine, hoteluri, cofetarii si cateva gradini de vara, ascunse in umbra vechilor palate, fosta ulita boiereasca se transformase in strada comerciala si chema la petrecere pe toti cei fara de griji si de pacate.

Pe caldaramul neted foia tot timpul tinerimea targului, privind vitrinele magazinelor pline cu noutati ori bulucindu-se la gardurile celor vreo cinci gradini de vara cu scena pentru teatrele anuntate prin afise uriase si viu colorate.

Prima dintre gradini, aflata mai jos de casa Catincai Ghica (Palatul Cuza de azi), aciuata intr-o batrana livada, cu vedere la ambele strazi, Lapusneanu si Ruseasca, amplasata pe locul actualei parcari dintre cinematorgaful „Republica” si fosta cofetarie „Amandina”, se numea Madame Alexandre.

Acolo, Sofia Alexandru Sfetcovici deschisese o cofetarie frantuzeasca, urmand ca mai apoi sa ridice si un local incapator, cu saloane largi la parter, cu vitrine si un sirag de odai deasupra, pentru chiriasi.

Comertul cu zaharicale, insotit de fanfare si trupe actoricesti, atragea multi vizitatori, printre care si tineri studiosi.

La mesele cofetariei se adunau laolalta studenti si profesori, actori si gazetari, printre care se afla, scriu gazetele vremii, si poetul Mihai Eminescu.

Intr-un turneu, la Madame Alexandre, poposea si marele actor Matei Millo, care a interpretat magistral rolul din doua piese deosebite: „Un poet romantic” si „Cucoana Chirita la Paris”. Din gazetele timpului, la notita teatrala, iesienii aflau ca „Matei Millo doreste si face toate in chipurile a ramane, din aceasta iarna incepand, pentru totdeauna, in sanul orasului sau natal”.

Teatrul, muzica, cafelele, bomboneturile si inghetatele celor mai talentati cofetari strangeau atata lume in serile calduroase, incat mesele se revarsau pana in strada, ajungand peste drum, in gradina Ruxandrei Sturdza (fostul restaurant „Iasul”).

Gazduit intr-o vreme de Madame Alexandre, Mihai Eminescu, asurzit de harmalaie, trudit de munca, intr-o zi si-a luat cufarul cu carti, averea lui cea mai de pret, si a parasit odaia de la etajul doi.

Desi cladirea cofetariei din strada veseliei era convenabila ca pret, uscata si luminoasa, fiind una dintre cele mai frumoase si mai bune de pe strada Lapusneanu, noaptea semana cu un infern. Cand nu-si intreceau vocile santezele, aciuate in odaile insirate de-a lungul cerdacului de sus, ori nu bubuia fanfara dorobantilor pe sub ferestre, trosnea ca un tun toba cea mare a rosiorilor, speriind tinerele duducute venite si ele sa caste gura la „mascarile” de pe scena gradinei.

Nefiresc sa viziteze singure acele gradini de petreceri, nevestele si fecioarele, atunci cand erau neinsotite, umpleau seara saloanele cofetariei, potopind-o cu matasuri fine si fosnitoare si evantaie sclipitoare. Cand nu era rost de o masa nici pe trotuar, ramaneau tepoase intre pernele cupeelor insirate pana la Strada de Sus (Bulevardul independentei de azi).

Alteori, cand doamnele elegante erau insotite de domni subtiri, cu joben, lornion, manusi albe si baston, si se intampla sa nu prinda vreun loc la o masa, asteptau cuminti partenerii sa le aduca zaharicalele la scara trasurii: inghetate fine, ciocolate delicioase si oranjade stoarse pe loc din portocale roscovane, racite in ladoaie pline cu calupuri de gheata.

Tutungeria lui „madam Capot” Sunt dimineti cand viata orasului palpita ca inima unui tanar care se intalneste cu fata iubita. Parca toti s-au trezit dintr-un vis care anunta un miracol. Si toti au iesit sa-l astepte.

Cerul e pregatit si el sa intampine minunea cu albastrul spalat, unde un singur norisor alb isi flutura matasea festiva. Si soarele si-a lustruit peste noapte alama stralucitoare. In cateva clipe totul este mai luminos, mai plin de sperante decat a fost ieri. Ieri… Dar ce inseamna ieri?

Trebuie mers multisor indarat, un veac si mai bine, ca sa se gaseasca insemnatatea acestui „ieri”, plin de parfumul de altadata, de cultura si de istorie. „Ieri” se incadreaza in plenitudinea unor vremuri situate intr-un peisaj unic de urbe moldoveneasca, indiferent daca se numea Copou, Dealul Ticaului, mahalalele Nicolinei si Socolei sau Podu Ros. E un punct de reper pentru amintirile legate de acea epoca.

Si, pentru ca am vorbit despre femei frumoase, trebuie spus ca mai aproape de zilele noastre, pe la inceputurile anilor ’50, exista in Copou o faimoasa tutungerie numita „La madam Capot”.

La prima vedere, nimic nu trezea suspiciuni ca in spatele acelei pravalii s-ar putea petrece lucruri ce ar fi putut atrage atentia politiei. Pentru ca afacerile ii mergeau bine, madam Capot era mereu cu zambetul pe buze.

Poreclita „madam Capot” datorita faptului ca-si intampina clientii intr-un halat rosu, femeia avea cateva camere undeva la etajul cladirii, unde fete frumoase si nostime asteptau clientii pentru o partida de amor de neuitat.

Dar nu oricine ajungea acolo. Doar oamenii discreti si cu dare de mana, fete subtiri de doctori si profesori si chiar unii studenti cu ceva gologani in punga.

In primul rand, cel care venea acolo trebuia sa stie o anumita parola legata de niste trabucuri cu banda rosie. Omul era poftit apoi in spate, unde ii era prezentata o condicuta, un fel de album, cu pozele fetelor care erau pe alese.

Clientul alegea dupa plac, o bruneta, o roscata sau o blonda. Asa ca, madam Capot avea „angajate” numai una si una. Se zice ca printre „angajate” era si o blonda extrem de frumoasa, care ar fi fost sotie de rector.

Cand afacerea s-a „spart”, in urma unui raid al politiei, „doamna rector” nu a fost gasita in camera, dar se zice ca politistii i-ar fi gasit poza in condicuta cu fete, pusa la dispozitia clientilor. Oricum, in urma acestei actiuni a politiei, tutungeria lui madam Capot a fost inchisa.

Inca din 1948, dupa abdicarea regelui Mihai, regimul comunist a inchis toate bordelurile din Romania. In anii ’50, ce se petrecea la madam Capot era ilegal.

Cladirea tutungeriei lui madam Capot a mai stat in picioare vreo cativa ani, dupa care a fost demolata, cand a inceput nebunia marilor constructii de blocuri.

Cam atat pentru astazi, sant multe de povestit despre Iasi-ul vechi , revenim pe viitor si cu alte articole interesante despre Iasi .

Contacteaza-ne