Vezi Live Locația, Viteza,Km Istoric

Monitorizare GPS România şi Internațional, Localizare Auto Oricând și Oriunde, aplicație pe telefon, tabletă, laptop, desktop.


Localizare GPSRomânia+Ext

imgagine Iasi vechi

Povestiri din istoria Iaşului

File din istoria Iaşului O plimbare pe Uliță Mare

Vechea și vestită Uliță Mare din Iași, de felul ei stamta și strâmbă, în ciuda numirii ce o purta se întindea acum în sus și în jos, trasă că la sfoară și largă de cel puțîn patru ori pe cât fusese. Netede și lucioase trotuarele din piatră colorată (marmură), erau umbrite de câte două rânduri de copaci stufosi, printre care se ițeau palate strălucitoare acoperite de coloane, stucaturi și statui. În dosul Mitropoliei, pe fosta albie mocirloasă a Bahluiului, adâncită și îndreptata, îmbogatita cu apele Siretului și Prutului, se oglindeau coscogea case leganand alene coșurile încolacite în caiere de fum. Bătrână Uliță Mare o zbughea grăbită din Curtea Domnească și se poticnea după câțiva pași – palindu-se ba de un zăplaz, ba de o casoaie trantita cine știe cum drept în cale. Țînând stânga pe la Mănăstirea Trisfetitelor și mai dreapta pe la Biserica Papistașilor (Catolică), stramtorandu-se pocăită prin dreptul Mitropoliei vechi și umflandu-se țanțoș pe lângă cea nouă, ajungea strânsă că de galci în colțul Străzii Princiare – fosta uliță Sfântul Gheorghe Lozonschi (numită apoi Cloșcă) și înaltata la mare rang pe vremea domnitorului Mihalache Sturza, statornicit cu toată curtea în căsoaia moștenită de la tătâne-sau, logofătul Grigoraș Sturza și prefăcută într-un chipeș palat (căci acel de la Curtea Domnesca fusese mistuit de un parjol în anul 1827). Carmind-o iarăși spre răsărit și luând-o tot înainte, dădea buzna în uliță Goliei (Cuza Vodă), pe al cărui făgaș se lasă numaidecât la răspântia lui Petre Bacalu în colțul străzilor Academiei (acum Arcu) și Curelari (azi Săulescu)de unde cotea brusc, la dreapta, către uliță Consulatului Roșienesc și bolniță Sfântului Spiridon, dar se rasgandea și o tăia saghieș, urmărind tot stânga, spre casă lui Mihalache Pașcanu (unde a locuit domnitorul Al. I. Cuza și apoi s-a instalat Muzeul Unirii). Dondanind așa din colț în colț și poticnindu-se ba într-o bajgla, ba într-un casoi, după câteva șerpuituri și încă un cot, se opera curmată de șurlaiele pogorate spre haurile lutoase numite Râpă Galbenă și, după oleacă de chiteala, înfrunta pieptiș drumul înverzit al rohatcei din dealul Copoului. Copoul, captușit cu o întreagă pădure de copaci, se mai numea și Podul Verde căci trecea printre vii, grădini și livezi străpunse, ici-colo, de acoperișul unui conac boieresc strămutat din buircul târgului.

A fost odată Hanul Bacalu în colțul Uliței Academiei și a fostei Ulițe Talpalari, rasbotezata cu numele profesorului Săulescu – locatar mai la vale – trona din anii Unirii vestitul han Petrea Bacalu. Se păstra cu duioșie căci în odăile ospetiei de la stradă se întindeau tinerii unioniști după lăutari. Rasbotezat Oțel Viena prin anii aducerii la Iași a trenului (1870, pe linia Viena – Lemberg – Cernăuți – Pașcani) și apoi România, dainuia până în zilele neuitatului an 1960, când laolaltă cu alte clădiri, se dărâma pentru a se largi Piață. La mansardă unei clădiri din curte locuise poetul Mihai Eminescu în timpul celei de-a două șederi la Iași (1884-1886). Camera era modestă și o descrie Al. Vlahuță venit cu N. Petrașcu la un congres studențesc. Transformată și lărgită, în vara anului 1888, vechea zidire din ograda, ce servise odinioară pentru adăpostirea carelor pline de mărfuri, devenise sala de teatru pentru a suplini pe cea din Copou, arsă în noaptea de 17/18 februarie 1888. Deși era modestă că înfatișare, rămâne în istorie, fiindcă pe scenă ei că și la Sidoli, s-au jucat multe dintre spectacolele timpului până în fericită zi de 1 decembrie 1896, când se inaugura sala Teatrului cel nou, din uliță Golia.(Teatrul V. Alecsandri). Aici avea să cânte marea actrița europeană Hariclea Hartulari Darclee, aici avea să se petreacă Congresul profesorimii din 30 aprilie 1889, când printre oratori cuvânta și Ion Creangă, în ultimul lui an de viață. Construirea teatrului cât și a modernului hotel Traian aducea însa la sărăcie pe inițiatorul lor, pe marele iubitor al Iașilor, Scarlat Pastia. Neputând întoarce banii de la banca Creditul Urban, cele două clădiri se vindeau la mezat, fostul lor ctitor murind în sărăcie (tolerat într-o odaie a hanului), că mai toți întreprinzatorii sufletiști ai vechilui Iași, lipsit de putere economică. Cercetând sfârșitul multora dintre foștii locantieri, hotelieri, bancheri și chiar comercianți, profesorul Octav Minar avea să scrie înduioșat: Moldovanul din firea lui nu a fost și nici nu poate fi negustor… El a rămas visitor, un aristocrat al gândirii, cel mai adesea căutând în toate împrejurările să-și manifeste aceste calități. Ocupând latura de jos a careului pieții de altădată, pe rând cu Bacalu, de-a lungul liniei de tramvai (întinsă prin vara anului 1900), s-a ținut mult timp dârză clădirea tot cu un etaj a hainariei lui Braunstein – magazinul de haine gata, marea noutate pe atunci, lumea preferând să și le facă la comandă. Se ocupă prin anii 1930 de hotelul Schiler, înainte că acesta să își găsească un local mai convenabil, în spate, pe capătul străzii Săulescu. La parterul sau aciuandu-se și Berăria Unirii, prin octombrie 1896 și unde vioristul Ghiță Borteanu și chitaristul Ionică Barbu jeleau pe muzică, faptul că I.L. Caragiale nu mai fusese numit director al Teatrului Național. Stradă Lăpușneanu Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Iași, după plimbarea de după-amiază din Copou, trăsuri, calești și alte acareturi ale boierimii stilate, coborau dinspre Podul Verde spre Uliță Sârbeasca (actuală stradă Lăpușneanu), presărată cu numeroase localuri luxoase. Printre acestea se află și o locantă elegantă numită cofetăria Tuffi.

Povestea acesteia începe cu multă vreme în urmă, când Georges și Richard Tuffi deschideau o cofetărie amplasată la capătul Uliței Sârbești, chiar în buza Copoului, pe locul unde astăzi se află Casă Studenților. Cofetăria Tuffi era pe departe cea mai la modă. Nu era boier moldav care să nu tragă acolo măcar pentru o cafea mică. Cucoanele, cu toalete splendide, pline de dantelării, vorbeau franțuzește cu domni eleganți, inmanusati și jobenati, curtenitori și galanți. Era locul unde se discutau vrute și nevrute, dar mai ales se barfea pe oricine trecea pe sub geamurile cofetăriei. Mușterii ce poposeau aici erau tratați cu delicioase capodopere din ciocolată, frișcă, fistic, glazuri și bomboane. Aici veneau adeseori și se tratau cu delicatesuri cei doi îndrăgostiți ce aveau să devină faimoși, Mihai Eminescu și Veronica Micle. Pe timpul iernii, cofetăria Tuffi devenea destinația celor care doreau să se încălzească după orele petrecute la patinoarul injghebat undeva în față Gării Iași.

Cu nasul roșu de ger, cu patinele spanzurand pe umăr, iubitorii zbenguielii pe gheață, urcau pe la Râpă Galbenă și intrau în cofetăria unde mirosea a mirodenii, garnisită din belșug cu bunătățuri, băuturi fine și ceaiuri fierbinți. De Anul Nou, cofetăria era și locul unde ursarul Baronul de Vax, un țigănuș mărunțel, dădea un spectacol de zile mari. Gazetele vremii, în reclame date cu talc, slujeau atât ursarul cât și cofetăria și aduceau clienți chiar și de Crăciun și la Sfântul Vasile, când toți târgovețîi se odihneau, truditi de zbuciumul Sărbătorilor și obosiți după fel de fel de petreceri. De obicei, ieșenii stăteau cumintei acasă, pe lângă sobe. Doar vestitul spectacol al Baronului de Vax ii mai șotea la plimbări pe bătrânii rămași în pustietatea vechilor casoaie princiare cu blazoane boierești. Unul câte unul își îmbrăcau paltoanele, trăgeau pe cap căciulile și, cătinel, cătinel, porneau pe străzile înghețate, spre cofetărie, să o vadă pe domnișoară Mărită, tovarășa de dans a baronului, care era de fapt, doar o blană animată de soția sau fiul baronului. Ascuns într-un cojoc mitoș, ursarul bătea o tamburina și cânta versuri uneori cam deșuchiate, dar care distrau privitorii. Nu era cale mai umblată în Târgul Ieșilor de la sfârșitul veacului nouă că Uliță Sarbesca, numită adesea și Stradă Veseliei. Aici străluceau cele mai ochioase magazine, locante vestite, neîntrecute croitorii și luxoase pantofarii pentru dame. Calapoadele erau turnate în ghips, după scumpele piciorușe ale delicatelor cliente, spre plăcerea tinerilor meșteri, fericiți să povestească apoi toată viață cum au mângâiat calcaile cine știe cărei vestită cucuoana a Ieșilor.

Așa era stradă Lăpușneanu de odinioară, despre care mai sunt încă multe de spus. Zile fierbinți, în Copoul de altădată Vara, în zilele de la sfârșitul săptămânii, când soarele dogorea pietrele caldaramului și aerul fierbinte usca sufletul ieșenilor, dealul Copoului era o chemare, iar plimbările pe lângă grădinile înmiresmate de crini și trandafiri erau o adevărată binefacere pentru locuitorii târgului cuprinși de dorul de ducă. Tineri și bătrâni, îmbrăcăți elegant, ieșeau din ograzi și se urcau în calești, daradaice sau droste muscalesti, urmând șuvoiul de roți pornit din Uliță Mare (actualul bulevard Ștefan cel Mare), îndreptându-se spre Podul Verde (Copou), până în marginea pădurii Breazului. În Copou se întâlneau toți locuitorii Iașului. Pe la ceasurile patru, cinci după-amiază, duduci și duducute, în rochii înfoiate, cu umeri bufanți, însoțite de domni sau domnisori cu țigară în vârful buzelor, cu o mâna sprijinită alene pe bastonasul cu măciulie aurie, cu nelipsitul monoclu pe-un ochi, îmbrăcăți elegant, după modă de la Paris, umpleau calestile și cupeurile trase de cai de rasă. Vizitiii, în fracuri de culoare deschisă, albastre că cerul senin, brodate cu fir aurit, sub care se zarea livreua vărgată, struneau bidiviii pe drumul adesea denivelat din pricina putrezirii drugilor de stejar cu care era podiț. Mai târziu, prin grijă domnitorului Grigore Ghica (1852), faimosul drum de plimbare a fost pavat cu granit. Trăsurile, unele scumpe cât o moșie, urcau de-a lungul Podului Verde, se plimbau pe aleile laterale mărginite de grădini frumos mirositoare, oprindu-se în șir lung pe tapsanul înverzit pentru taifasuri vesele și schimburi de cancanuri delicioase. Locul foia de lume și de trăsuri. Birje mănate de muscali mustăcioși, ofițeri călări în frumoasele lor uniforme de husari, cavalcade de amazoane, lume multă și bine îmbrăcată pe trotuare. Întregul Iași era venit la deal să se răcorească. Pe la colțuri, florarii își vindeau marfă în acorduri de fanfara. Podul Verde era cunoscut și că loc al primelor întâlniri. De aceea, în duminicile înflorite de mai sau iunie, Primăria organiza chiar zile de vedere ale tinerilor, invitându-i la o bătaie cu flori și răpirea fetelor. Sute de fete curajoase, din oraș sau chiar de prin satele vecine, defilau voioase din Piață Unirii până la Grădina Copou, în cântec de fanfara, sub privirile fascinate ale cavalerilor. Elegant îmbrăcăți și înșirați pe trotuare, cu brațele pline de flori, ei puteau să se apropie de față aleasă, să se recomande politicos, să-i ofere un buchet cu flori, să o însoțească, mergând alături și chiar să-i propună o întâlnire, dacă era acceptat. Dacă aceste lucruri se întâmplau, putea chiar să o fure din coloana. Fetele puteau și ele să ofere o floare prințului căzut cu tronc. Unii părinți mai glumeți sau disperați își urcau fetele în care pline de covoare și zestre, scriind și dota în hectare pe o pancartă pusă la vedere. După ce petrecerea se încheia cu o veselă bătaie cu flori, între băieți și fete, târgovețîi veniți la spectacol și decorați cu frumoase cocarde, coborau din dealul Copoului spre stradă Lăpușneanu, unde asaltau berariile și cofetariile, pregătite cu muzici, bere ieftină și rece și dulciuri din cele mai delicioase. Spre seară, toată lumea privea încântată bogatul joc de artificii înălțat deasupra Copoului. În asta vreme, primarul, foarte bucuros și mulțumit de ceasurille de veselie aduse locuitorilor urbei, plănuia pentru anul următor o altă ispravă și mai și. Cafenele celebre din Iașul de odinioară În zilele noastre, cafenelele oferă impatimitilor de cafea un spațiu plăcut în care își pot savura licoarea în compania prietenilor, într-un ambient muzical discret.

Primele cafenele au apărut în Iași în urmă cu câteva secole și nu erau întotdeauna foarte confortabile. Personaje de tot felul, unele dubioase, consumau licoarea fierbinte, în localuri pline de fum de țigară și de cele mai multe ori insalubre. Primele cafenele au apărut la noi datorită influenței turcești, dar nu turcii au fost cei care au inventat acest tip de local. Termenul de cafenea vine de la persani și înseamnă o casă a cafelei, un local public în care se putea bea cafea. Turcii au doar meritul de a fi preluat acest tip de local și a-l transmite mai departe, cunoscut sub numele de cahvenea, iar în prezent, cafenea. În cafenele, narghileaua era nelipsită. Pe lângă cafea, patronii acestor localuri serveau și ceai. Aromă de ceai și cafea se completă întotdeauna cu mirosul de tutun. În timp ce-și consumau licoarea preferată, învăluiți în rotocoale de fum, clienții se delectau jucând zaruri, table sau diferite jocuri de cărți. Cele dintâi cafenele, apărute prin secolul al XVII-lea, aveau proprietari turci, evrei, greci sau armeni. Proprietarii români erau foarte puțini, în comparație cu cei străini. La 1867, în Iași erau înregistrate 24 de cafenele. Aceste localuri au fost de două tipuri: orientale și occidentale. Primele nu s-au bucurat de o reputație prea bună, fiind insalubre și pline de fum de narghilea. Aceste localuri erau răspândite în toate despartiturile orașului. Cafenelele occidentale, situate în zona centrală a Iașului, se bucurau de o clientela selecta și erau cele mai cunoscute. Cele mă prospere se găseau pe străzile Lăpușneanu și Mitorpoliei, în proprietatea lui Hainirie Zeltin. Pe Stradă Mare, era cafeneaua patronată de Adolfu Fainstein și Constantin Dimache, pe stradă Podu Vechi era localul ce aparținea lui Gabriel Missir, iar pe stradă Primăriei era locantă lui Haimu Abramovici. Înainte de apariția hanurilor, cafenelele țineau locul acestor locante.

Prin secolul al XIX-lea, cafeneaua era locul întâlnirilor pentru cei care-și căutau prieteni și interacțiune socială. Denumită academia cetățenilor, cafeneaua era locul unde se întâlneau tot soiul de oameni, de la bogați la săraci, de la învățați, până la cei fără știință de carte. Se discuta politică, ultimele noutăți din oraș, dar se făceau și tot felul de bârfe. Pentru că obișnuiții localurilor de acest tip erau la curent întotdeauna cu tot ce se întâmplă, adeseori politicieni și gazetari le treceau pragul pentru a strânge noutăți și opinii. Un lucru trebuie remarcat: în aceste cafenele se înlocuiau numele cu porecle. Acest lucru arată că, dincolo de o mare familiaritate, se făcea diferența între clientela obișnuită a cafenelei și cea ocazională. Una dintre cafenelele celebre din Iași în acele vremuri era cafeneaua Traian. Această era cunoscută în epoca prin clienții săi fideli, pasionați jucători de șah, table și domino. Unii veneau la cafenea doar pentru a-și satisface pasiunea pentru jocul de șah și nu plecau de acolo decât la închiderea localului. Un gazetar celebru în epoca venea la Traian doar pentru a pierde la table o bună parte din modestele sale câștiguri. Fiul acestuia, siret și cumpătat jucător de domino, invartea pietrele în așa fel, încât câștigă mai mult decât pierdea tatăl sau. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut în Iași un nou tip de cafenea denumită cafe chantant, cu plata la intrare, unde oaspeții erau delectați cu muzică vocală. În aceste cafenele atmosfera era mai puțîn relaxată, dar astfel de localuri puteau fi frecventate și de femei, care de obicei erau excluse din sociabilitatile masculine. Femeile au început să frecventeze cafenelele târziu, pe la începutul secolului XX, ele fiind legate până atunci de problemele casnice. Cafeneaua a fost un mediu exclusiv masculin, complet exterior familiei, un loc în care bărbații se întâlneau pentru a stă de vorba, a juca table, cărți, șah sau domino. Cafeneaua era uneori un adevărat salon, cu atât mai mult cu cât cei care o frecventau erau mai puțîn intergati într-o familie, iar localitatea nu era foarte mare. Apariția hanurilor a schimat puțîn lucrurile în peisajul vremii. Dar asta este o altă poveste.

Stradă Veseliei Pe vremuri, Uliță Sârbeasca, ce poartă astăzi numele domnitorului Alexandru Lăpușneanu, loc de plimbări duminicale și de întâlnire a tinereții ieșene, cu magazine vestite și ispititoare localuri cu podiumuri pentru spectacole, se mai numea Stradă Veseliei sau Stradă Muzicii. Înzestrată cu o mulțime de clădiri ochioase, destinate pravaliilor de lux, uliță se întindea de la Băcănia Ermacov, pe locul căreia se află astăzi blocul Amandina, la parterul căruia a funcționat până nu de mult cofetăria cu același nume, până la colțul străzii Carol, vegheat odinioară de luxosul palat Jockey Club, demolat prin anii ’60. Pe locul actualei parcări din față Hotelului Astoria, pe vremea lui Eminescu, se înalta semeț elegantă cofetărie Madame Alexandre, cu multe bomboneturi parisiene, scenă, muzică, teatru și multă tinerime. De vizavi, o concura, nu fără succes, Coferaria Italiană Passini, cu delicioase napolitane și fondante glacee și în care se întreceau în alămuri fanfarele militare. Chiar în coasta acesteia, puțîn mai sus, pe locul unde astăzi se află grădina Corso, era Hala de Bere, în care un palc de canele automate, la gură cărora licoarea aurie din malt și hamei țâșnea spumoasă și umplea halbele musteriilor, în cântecele tarafului condus de chitaristul Ionică Barbu, nepotul vestitului Barbu Lăutaru. În curtea casei Cantacuzino, în care a locuit o perioada domnitorul Alexandru Ioan Cuza și care astăzi adăpostește Muzeul Unirii, un întreprinzător a închiriat o bucată de grădina, încercându-și norocul și deschizând Berăria Unirii, postând acolo și o scenă. Curajul era mare și riscant, având în vedere că în coasta casei se află Grădina Primăriei, tot cu scenă, pe care evolua trupa de actori de la Teatrul Național.

Ceva mai sus, în colțul pasajului ce trece pe sub Boltă Stomatologilor, spre Stradă de Sus, astăzi, Bulevardul Independenței, era deschisă cârciumioara lui Barothi, frecventată de actori, gazetari, poeți, cărora jupanul nu știa cum să le mai între în voie pentru a nu se mută la rivalul sau cu Grădina Tivoli, gazdă spectacolelor lui Matei Millo și a turneelor trupelor de teatru germane. Locantă se află într-o bătrână livada de pe stradă Banu. Mai existau câteva bodegi animate de mici tarafuri cu scripcă și cobză, peste care, la capătul nordic al Străzii de Sus ce se intretaia cu Uliță Sârbeasca (stradă Lăpușneanu), se ridică Hotelul Binder. În grădina să umbroasă, ieșenii sorbeau berea rece, venită cu butoaiele. În această lume a bunei-dispoziții, nu puteau lipsi magazinele muzicale. Automatele, aparatele și instrumentele muzicale își făceau, de obicei, prima apariție, pe Stradă Veseliei. Unele se perindau prin casoaia lui Ioan Strasshoffer, aflată odinioară pe locul de peste drum, unde în prezent se află Galeriile Anticariat.

Vreme de aproape un veac, sub bolțile tavanelor rorunjite de la parter, au răsunat nenumărate piane, violine, pianine, tot felul de cutii muzicale, gramofoane, patefoane și alte drăcovenii cântătoare, cum le spuneau bătrânii. De obicei, cochetele magazine muzicale erau înzestrate cu ultimele noutăți venite de la Viena și aveau mici cabine pentru ascultarea melodiilor înregistrate pe discuri metalice, benzi de hârtie sau plăci de patefon, spre marea satisfacție a tinerilor iubitori de muzică. Muzică fiind pe stradă Lăpușneanu în largul ei, dincolo de cinematofraful Trianon (azi, Republica), funcționa prin 1912 magazinul muzical Weinstein, reprezentantul pentru România al fabricilor de orchestroane și piane electrice, ce se puneau în funcție cu o moneda de zece bani și care înlocuiau orice orchestra sau fanfara. Dar, vremea cutiilor și dulapurilor muzicale a trecut. Încet, încet, stradă Lăpușneanu se umplea pe zi ce trecea de numeroase prăjini și catarge, cu lungimi de sârmă între ele, numite antene, semn că radioul își făcea simțită prezența. Vechea uliță Golia Înainte vreme, stradă Cuza Vodă din Iași se numea Uliță Golia, datorită faptului că la capătul sau, la intersecția cu mahalaua Târgu Cucu, se ridică semeață ctitoria domnitorului Vasile Lupu, mănăstirea Golia.

Cu 80 de ani în urmă, Uliță Golia era singurul loc unde aerul avea un alt miros. Aici se găsea floraria La Buchet a doamnei Maria Criss. Întotdeauna floraria era asortată cu cele mai frumoase flori naturale și artificiale, parfumate cu esență Frovil, motiv pentru care locația era la mare căutare în rândul boieroaicelor vremii. La doamna Maria veneau toate cucoanele Iașiului și cumpărau buchete gata pregătite, numai bune pentru cununiile care se oficiau peste drum, la biserica Golia, unde junele târgului se căsătoreau cu fiii unor oameni putrezi de bani sau cu militari obligați că viitoarele lor soții să aibă o avere frumușică. În acele vremuri Uliță Golia era îngustă, iar casele aveau un singur nivel sau, cel mult, două. Printre puținele case cu două niveluri care se puteau întâlni atunci era o clădire numită Casă Băncii sau Dughenele Băncii, denumire atribuită pentru că la parterul construcției se aflau tot soiul de prăvălii, cărora li se spunea dughene. Era unul dintre locurile din Iași de unde oamenii își cumpărau lumânări, gaz, flori și tot felul de mărunțișuri trebuincioase în gospodărie. Într-o vreme, acesată clădire a adăpostit cea mai faimoasa librărie a târgului de atunci, Librăria Junimea, că realizare a Societății Junimea a lui Titu Maiorescu. Într-o zi de noiembrie a anului 1867 s-a deschis această librărie tixită cu felurite cărți aduse cu postalionul de la Paris. Seară, lămpile cu trei brațe înfipte în pereții exteriori, alimentate cu petrol pulverizat, transformau întunericul într-o lumina albă ce înveselea intrarea și ferestrele librăriei când junimiștii se adunau aici. Tot aici avea să fie și redacția Convorbiri literare, dar și redacția unei gazete editate de Junimea cu sprijinul bănesc a lui Nicoale Gane, primarul de atunci al Iașiului.

Gazeta se numea Curierul de Iassy avându-l că redactor pe Mihai Eminescu. Pe vechea Uliță Golia toate casele erau locuite la etaj, pentru că la parter erau diverse parvalii. Bolțile de la intrare erau un important amănunt arhitectural al acelor vremuri. O casă veche, sturdzeasca, a unui boier Sturdza, din timpul domnitorului Grigore Ghica, a adăpostit într-o vreme Banca Moldovei, fosta Poștă de pe Cuza Vodă. Multe dintre clădiri au dispărut datorită bombardamentelor din 1944, când Iașiul a fost în zona de front. Cele care au rămas mai păstrează încă fetele unor zei sau, poate, ale unor îngeri sculptati ce veghează pe la colțurile ferestrelor de sus. Încă se mai înalta și azi ziduri cu tencuieli bătute de vânt și ploi, cu ferestre înalte, cu pervaz elegant, de unde, odinioară, printre mușcâte scăldate în soare, își arătau chipurile cucoanele, soții de boieri, iar mai târziu, se ițeau timid, de după draperii grele, femeile evreice. Lipite una de altă, casele din actuală intersecție de la Teatrul Național și Filarmonica, deși diferite, pentru că erau zugrăvite după cum dorea fiecare, erau asemănătoare. Terenul era foarte scump, locatarii cumpărând doar o bucățică de teren, iar pentru a le deosebi, le zugraveau în culori diferite. Într-o astfel de locație a existat pe vremuri debitul de tutun al lui Ion Creangă, dat în grijă fratelui sau Zahei. Creangă a închiriat acest spațiu și a deschis Tutungeria Ion Creangă, supărat fiind că a fost răspopit, după ce tribunalul popesc l-a judecat pentru că trăsese cu pușcă după ciori la mănăstirea Golia, unde locuia povestitorul, pentru că mai fusese văzut și la teatru, la un spectacol, rămânând astfel fără bucățică de pâine. Și, atunci ce și-a zis Creangă? Lasă că va învăț eu minte. Mă apuc să vând iarbă dracului. Și așa și-a deschis Creangă tutungeria. Pe vechea Uliță Golia, actuală stradă Cuza Vodă, trecătorii se perindă grăbiți fie pe trotuarul îngust, fie în tramvai, de unde le alunecă privirea pe ferestrele pravaliilor modernizate. Nimeni nu mai respiră aerul epocii trecute în negura vremii, când cucoane simandicoase se adunau seară la gură țevii de la Golia, unde organizau petreceri vesele cu apă rece, delectându-se cu diverse peltele și dulcețuri. În ceasurile amurgului, strânse că la iarmaroc, jupănesele inadusite de arșița zilei invapaiate, etalau pe prosoape curate, burdusite chisele și gavanoase cu felurite dulcețuri, schimbând rețete, gustând și sporovanid mai ceva decât într-un salon. Feciori și slujitori plimbau tablale aurite, cu pahare de cristal pline cu apă, lângă care se găseau boluri cu dulceață de trandafir, caise sau cireșe, printre trăsurile oprite, devenite piedestale de statui, Venere și Minerve, vii, în carne și oase. Printre acești slujitori ai jupaneselor mai cu ștaif, se strecura anevoie câte o jupâneasă din clasa mai de jos a dregătorilor, dracuind și privind în toate părțile, urmată de un țigănuș în livrea, purtând fălos chiseaua și o linguriță, lustruită pe furiș de turul nadragilor. Oprindu-se smerită la pâlcul de radvane, în care tronau frumoasele cucoane, nevestele stâlpilor țării – mai retrase de card, să pună țară la cale – jupâneasă poftea, cu plecăciune, pe Măriile lor, să guste din pelteaua de trandafiri și oleacă de apă de la izvorul Tămăduirii.

La încheierea zaiafetului, rând pe rând radvanele și celelalte cupeuri răreau locul, lăsând prostimea să bea și ea apă pe săturate, înainte de a se închide țeavă, pentru reumplerea polobocului cu bunătatea izvoarelor de la Ciric. La cișmeaua de sub zidul cetății Golia își ostoia setea, la ceasurile de curgere, și gloată precupeților, zarzavagiilor, pescarilor și casapilor ce-și dădeau sufletul pentru câțiva sorcoveti în Hala Mare, aflată peste drum de turnul înfipt în partea de răsărit a zidurilor cetății. Pentru bucuria mahalagiilor, a cetelor de coropcari, precupeți și grădinari, trăitori din vânzoleală piețelor, în Târgu Cucu, către Ciric se oplosise și Hanul cu Cerdacuri, unde aceștia își odihneau noaptea ciolanele, înghesuiți că sardelele. Fiindcă lângă tarabele din Hala Mare poposeau adesea și trupele teatrelor sau circurilor, pe maidanul umbrit de câțiva salcâmi infratiti, există și un fel de scenă. Se înălțase pe nouă poloboace cu fundurile în sus, de unde răsunau vocile artiștilor ori ale circarilor, spre încântarea și veselia poporului privitor, amator de pozne și parsivenii. Pe la 1909 aici șosea trupa de varietăți al lui Benjamin Braunstein. Cu această ocazie s-a turnat o scenă adevărată, iar cerdacurile suprapuse ale hanului s-au transformat în loje și balcoane, care la reprezentație erau tixite de lume, cum nu se mai văzuse nici la teatrele adevărate. Privitorii erau mulți pentru că alături se află vestitul Târgu Cucu, cu populație israelită deasă, dornică de glume și snoave piperate. Aplecarea către teatru a targovetilor din Uliță Goliei nu era deloc nouă.

Aici au poposit de-a lungul vremii mai multe trupe de teatru renumite în epoca. Piață Unirii, locul marilor bucurii și al bunei dispoziții Coborând dinspre Uliță Goliei spre Piață Unirii, în vadul raspantiei mereu aglomerate, în preajma piedestalului statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza – unde politicienii timpului promiteau multe și se împlineau puține – în vremurile de mult trecute ale vechiului Iași, își făceau cuib cele mai renumite berarii și restaurante unde mulți dintre participanții la marile manifestații revendicative își găseau alinare. Spațioase, cu saloane adânci cât niște hangare, locantele erau astfel construite încât să înghită toată suflarea întrunirilor din piață. Fostul hotel d’Europe, chiar pe colț dinspre Uliță Goliei, condus de mai mulți antreprenori, devenise celebru sub mâna faimosului Bush, hotelierul care-i dăduse viață. Renumele sau bun, primirea caldă și prietenoasă atrăgeau pe mai toți vizitatorii Iașilor. Au poposit aici iluștri călători, hotelul fiind adesea pomenit în memoriile înaintașilor.

Aici a fost găzduit și Ion Luca Caragiale, adesea vizitator al orașului, devenit chiar ieșean adoptiv, cum singur se consideră într-o scriere. Hotelul, având și un restaurant cu același bun renume, se poate spune că mesele locantei nu duceau lipsa de mușterii. Și totuși, existența restaurantului nu era simplă; în jur îl concurau câteva băcănii înzestrate cu sala de aperitive în dosul prăvăliei, unde mușterii credincioși (gazetari, scriitori, profesori, doctori, boieri, politicieni), coborati din jilturile Parlamentului – că să-i vadă lumea – erau întâmpinați cu apetisante mezeluri ori bucăți de jambon, salamuri fine și icre, așezate pe o felie de pâine, de lângă care nu lipsea un păhărel cu licori dumnezeiești de la Cotnari, Valea Adâncă, Galata, Uricani și cine mai știe de prin ce podgorii cu vită de vie adusă din Răi. Printre vestitele restaurante ale vremii (Europa, Luther, Azuga, Zimbru, Bragadiru, Traian și România), transformate vara în berarii, se aciuasera și câteva cofetării. Aplecarea străbunilor iesieni către zaharicale, puțîn temători în acele vremuri de perfidia diabetului, a făcut că mulți cofetari străini să-și găsească pe malul târgului străbătut de apă Bahluilui loc prielnic pentru că destui poftitori să le guste zahariturile. Aveau însă de purtat grea bătălie în a-și păstra mușterii, întrecându-se permanent să inventeze alte rețete de opere dulci. Unii, deosebit de conservatori, preferau să mănânce acasă niște minciunele sau gogoșele umplute cu magiun, în locul patiseriilor scumpe de la Madame Alexandre, Georges, Iani, sau Tuffli, faimoasele cofetării al străzii Lăpușneanu sau din Piață Unirii. Pregătite pentru primirea oaspeților în zilele de sărbătoare, duminică, cofetării umpleau galantarele numai cu bunătăți: rahat proaspăt, halvale, praline delicioase, fondante parfumate, ciocolată aromată, baclavale și tot soiul de iscodeli din făînă, zahăr, nuci, unt, smântână, scorțișoară, fragi și zmeură.

În vreme ce tăticii sorbeau o bere rece și spumoasă la Azuga sau Luther, mămicile și puștimea se indulceau încercând mulțimea de prăjituri înșirată pe tablale și rafturi. În acele timpuri, neexistând frigidere moderne, prăjiturile nu se puteau păstra vreme îndelungată în lăzi cu gheață, și, că să nu se strice, cofetării făceau tot posibilul să le vândă în ziua preparării. De aceea odată cu sosirea serii, prețurile scădeau. Noaptea, târziu, era o desfătare totală, la care participau cu sârg toate duducile și duducutele târgului. În piață era răcoare, iar locul răsună de muzică. Vara, în Piață Unirii, mai ales sâmbătă și duminică, se întreceau cele mai vestite orchestre și trupe de măscărici care atrăgeau și mai mulți mușterii la berarii sau cofetării. Zumzetul chitarelor și instrumentele tarafurilor răsunau în Piață Unirii până după miezul nopții. Dimineață, în locul scaunelor pliante și ale meselor potcovite cu cauciuc, apăreau satrele florareselor, inundând caldaramul cu zambile, zarnacadele, bujori, trandafiri, gladiole, dumitrite și crizanteme pletoase, cântate și lăudate pe felurite voci. Palatul Roznovanu în vremea Regelui Carol I Faimosul Palat Roznovanu (locul în care actualmente își are sediul Primăria Iașului), fală Uliței Mari de altădată, a fost construit în stil neo-gotic. Inaugurat în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1832, cu o răsunătoare petrecere, cel mai arătos așezământ din acea vreme avea holuri mari, saloane înalte, lespezi de marmură, balustrade elegante și o groază de influențe din palatele occidentale. Clădirea de pe atunci seamănă puțîn cu cea din zilele noastre. În locul grădinii din față era o piață largă pentru șederea trăsurilor, ce se randuiau că într-o parcare, la vremea când surugii își aduceau stăpânii pentru musaferilic. Drept împrejmuire spre stradă, se întindea un șir de stâlpi de piatră de vreo patru, cinci palme, văruiți, între care atârnă un lanț gros cât mâna unui om. Fațada simplă, văruită și cu gratii de fier la ferestrele catului de jos, cuprindea la mijloc intrarea principala. Prin gangul din dreapta se ajungea în grădina Palatului, întinsă că o pajiște, umbrită de arbori bătrâni și stufoși, sub care sticlea apă unui havuz din marmură, adusă de la Golia. Celălalt gang, din stânga, ducea în curtea cu bucătării, spălătorii, adăposturi pentru țigani (cei ce trebaluiau prin gospodărie) și la grajdul cailor, croit măcar pentru vreo 40 de trapasi.

Într-o parte a curțîi se aflau șuri, cu diverse acareturi, bordeiul bivolitelor, stogurile cu fan, ghetaria și uriașele stive de lemne. Curțile acestea aveau ziduri înconjurătoare, iar întreagă clădire, la parter și la etaj, era străbătută de câte un culoar lung. Holul principal de la intrare înfățișa stâlpii groși de susținere a tavanului, deasupra căruia se întindea marele salon de dans. Înzestrat după gusturile timpului, cu mătase galbenă, mobile de mahon, policandre bogate și tricheluri aurite, salonul își marea adâncimea prin oglinzi uriașe, până în tavan, ce înmulțeau numărul dantuitorilor, cuprinși în iureșul valsurilor. Faimosul Palat, cu 18 odăi, avea ocazia să-l găzduiască pe regele Carol, cu prilejul inspecției din 7 octombrie 1889, când îl însoțea și tânărul principe Ferdinand, pentru a fi prezentat iesienilor. Ferdinand ii era nepot de frate și îl adusese din Germania că moștenitor al tronului, Carol neavând copii. Atunci când venea în târgul Ieșilor, Carol nu ocolea Palatul Roznovanilor. Găsea aici un izvor de liniște.

La 17 mai 1866, când prințul Carol a vizitat Iașiul, autoritățile i-au aranjat o primire strălucitoare, cu mari manifestații, cu mii de iesieni scoși pe străzi. Noaptea, toate casele din Uliță Mare erau luminate cu lămpi venețiene și ceaune cu păcură aprinsă. Peste câțiva ani, Carol a vizitat din nou fosta capitală și a fost găzduit chiar la Palatul Roznovanu. Călătorind cu un tren special, prințul, însoțit de tânăra să Doamna Elisabeta au pornit spre Iași, să găsească un strop de liniște. Orașul îl aștepta generos, împodobit cu covoare și drapele la toate balcoanele, flori la ferestre și zâmbete. La Palatul Roznovanilor îl așteptau autoritățile, marii proprietari și Corpul militarilor, plus o mulțime de gură-cască. Galeriile și treptele, împodobite cu flori, împrăștiau adieri de parfumuri scumpe, orchestra cânta Imnul Național, iar un grup de școlărițe îmbujorate întâmpina pe tânăra Doamna Elisabeta, venită întâia oară la Iași. Și, pentru că la acea dată, 24 aprilie 1871, se sărbătorea ziua Doamnei Elisabeta, a urmat un bal strălucitor la Palatul Roznovanu. Seară, pe la ceasurile 10, toate privirile erau ațintite asupra buchetului de dame, grupate într-o parte și altă a salonului. O voce emoționată anunță sosirea oaspeților. Ușile salonului s-au deschis și perechea regală, cu suită să formată din mareșal, ofițeri, prefect, primar, intră zâmbitoare. Oaspeții pășeau prin culoarul format, ad-hoc, între cununa damelor înșirată lângă pereți și grupul bărbaților în fracuri așezat în centru, în sunetul muzicii celor două orchestre, una a Primăriei și cea de-a două a Regimentului 5 Armata. Pe la miezul nopții, în ropot de tobe, cu ovații, se anunță Polcă Elisabetha, piesă închinată Înaltei Doamne. Pe la ora 1, întreagă asistență pășea în elegantă sufragerie a Palatului, pentru un supeu aranjat cu gust princiar. Pe mese strălucea argintăria de o rară frumusețe și bogăție pe care n-o întreceau decât serviciile din cel mai fin porțelan și cupele scantietoare din aur și cristal, pline cu licoarea verzuie a Cotnariului vechi de peste 25 de ani. Personalul era îmbrăcât cu livrele în culorile familiei, iar la uși strajuiau slujitori în armuri, cu halebardă în mâna. Întorși în sala, după această regească ospatare, dantul a continuat cu valsuri învăluitoare până după trei ore, spre dimineață… Cu alai, taraf și veselie, spre Pităria Română Spre sfârșitul lunii martie a anului 1896, primăvară sosise de-a binela în Târgul Ieșilor, iar dinspre dealurile Muntenimii, Copoului și Sărăriei, pe ulițe, se prelingeau pârâiașe firave ce se intorlocau cu altele, ivite prin ograzile încă troienite, ce-și căutau calea spre valea mlăștinoasă a Bahluiului.

Înfrigurați până în măduva oaselor de gerul iernii aspre, însetați de căldură soarelui, carduri pestrițe de copii și bătrâni amărâți, cu câte o cutie atârnată de gât și botezată pompos dugheană, se îngrămădeau pe la colțurile însorite ale Uliței Mari, actualul bulevard Ștefan cel Mare. Zelosii marchitani, ieșiți din adâncul bolților unde își ascunseseră trupurile de viforniță zilelor de iarnă, țopăind mărunțel că să-și dezmorțească tălpile, tăiau calea trecătorilor în căutarea vreunui mușteriu care să le cumpere puțintică lor marfă. Văzduhul era umplut de strigătele lor pitigaiate, care lăudau marfă ieftină și bună: șireturi, chibrituri, vacs (crema de ghete), săpun, ace și tot soiul de fleacuri bune la casă omului. Pe la ceasurile amiezii, în mulțimea doritoare de clienți, își făcea apariția un taraf de lăutari cu scripci, cobze, nai și o tobă cât toate zilele, pe care o mâna de meșter zugrav vopsise niște franzele rumene și cuvintele Pităria Română. Închizând la repezeală dughenele, negustorasii se buluceau spre capătul uliței Podu Vechi (actuală stradă Costache Negri), de unde venea alaiul cu taraf. Ocolind anevoie pezevenchii ce le țineau calea, muzicanții, cu jobene lucitoare și fracuri negre, cântau după poftele trecătorilor (ce nu ezitau să le lase un bacșiș) hore, polci, mazurci sau valsuri. După ce dădeau o raită prin buricul târgului, pe Uliță Pitarilor (bulevardul Independenței de azi), neostenitii muzicanți, cu tot alaiul de gură-cască, se îndreptau spre Târgu Cucu, trecând prin dreptul pitariilor de pe Uliță Albă (stradă Elena Doamna), înfruntând mireasma de pâine coaptă de pe lângă cuptoarele faimosilor pitari de pe Sfânta Vineri (stradă Anastasie Panu de azi), se întorceau în sfârșit pe făgașul Podului Vechi. Cântând și dănțuind, mahalagiii se opreau în dreptul străzii Armeană de astăzi, unde fumegă din vechime hogeagul Pitariei Române. Vestit că i-au sosit mușterii, Ghiță pitarul, stăpânul cuptoarelor, cu șorțul pudrat de făînă și obrajii îmbujorați de pălălăia focului, ieșea în față dughenii, târând după el coșul de colaci și chifle, numai bune să-și ațâțe poftă mușterii ce zburdau, dantuiau și lalaiau refrenul reclamei la pâinea cea coaptă și rumenă. După cardurile de terchea-berchea aduși că la nuntă, cu muzică, începuseră să învețe drumul spre pitarie și ceilalți targoveti, ce trecuseră până atunci pe lângă acea ușa, că pe lângă o casă pustie.

Începuseră să apară în zona și marii boieri ai târgului, bucuroși să găsească franzele, chifle și colaci la fel de buni că în centru și îndeajuns de ieftini că să le mai rămână un creițar, doi în pungă, drept răsplată pentru oboseală picioarelor țârâite din Copou până în Hala. Doborâte de furia buldozerelor, astăzi nu mai există nici măcar urmă din acele cuptoare care să ne amintească de viață din Iașii de odinioară… Peregrinările lui Creangă și Eminescu prin Târgul Ieșilor Din cele dintâi zile, după ce s-au întâlnit, s-a stabilit o mare prietenie între Creangă și Eminescu. Creangă, tipul romanului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultură modernă, l-a captivat imediat pe Eminescu. Legătură s-a stabilit între cei doi, încât nimeni nu mai văzu pe Creangă fără Eminescu și pe Eminescu fără Creangă. Amândoi veneau la Junimea, amândoi plecau de la Junimea. Erau zile când cei doi pur și simplu dispăreau. Unde se duceau? Ce făceau? Ce vorbeau zile și nopți întregi? Nimeni nu știa. Plecau amândoi și se înfundau pe la vreun crasmar de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut, cum spuneau unii (pentru că mulți cred că băutură le-ar fi ruinat sănătatea), ci își trăiau viață așa cum le plăcea lor, o viață simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei să se așeze într-o odaie scundă, în fundul unei crâșme, pe lavite de lemn, cu brațele rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel de cârciumă. Cereau să li se frigă o bucată de pastramă, cu niște cârnați cu usturoi alături (vai de lume cum erau pregătiți), mai cereau și o ulcică de vin și, după ce mâncau, stăteau înaintea unui pahar cu vin toată noaptea. Când crâșmarul dorea să închidă dugheană, ei plecau în altă parte a orașului, unde știau că localul stă deschis până la ziua.

Când se săturau de hoinărit, se îndreptau obosiți spre bojdeuca din Țicău. Odată, hotărâți să ajungă mai degrabă în dealul Ticaului, au pornit vitejește, dar, mai sus de colțul străzii Păcurari, în dreptul uliței ce urcă spre Copou, mai treci dacă poți! Din vatra hanului Strachină se ridică un firisor subțire de fum, mirosind nebunește a cârnați fripți, de nu era chip să faci un pas mai departe. Tras de undă fumusorului, Creangă se pomeni lângă furcă vetrei sfaraitoare. În acele vremuri ograda era plină de carausii și harabagii Țării de Sus, care aduceau tot felul de mărfuri dinspre Lemberg și Cracovia, ducând înapoi poloboace cu vin, miere și ceară de albine, burdufuri cu brânză și butoaie cu carne sărată. De când cu drumul de fier, bătrânul han rămase doar pe seama sătenilor veniți la târg, dar își păstra încă neostoite obiceiurile străvechi. Flamanzilor care poposeau la han li se înmâna câte o strachină cu jăratec pe care să-și frigă după plac bucată de pastramă sau potcoavă de cârnați aleasă din cadă de lemn aflată lângă tirizie. Insetatii primeau câte un ulcioras burduhos, de vreo trei ocale, gol. Urmau să-l umple în răcoarea beciului, la caneaua unuia dintre butoaie aflate în seama unei cotoroante bătrâne, care însemna cu o dungă numărul de plinuri.

După ce mâncau, aranjați cât să le țînă până în Țicău, urcau într-o birja mergând încet pe lângă poștă cea nouă a Copoului, oprind telegarii aproape de capătul Sărăriei. Nu au mai trecut pe la hanul lui Topor, pentru că nu se făcea, după atâta ocol, să mai zăbovească și aproape de casă. Coborând râpă, aproape de portiță, Creangă începu să strige: Tinco, iată-ne, am sosit! Întregi și navatamati. Doar foamea ne roade pe dinăuntru și oboseală ne da gata pe dinafară. Bănuind că or fi pe aproape, căci de la mâncare omul ei niciodată nu lipsea, Tinca abia dăduse de o parte oală cu borș acru cu tocmagi, dres cu smântână și mestecă iute în harb de ceaun o mămăligă aurie. Într-o tigaie cu unt și cu ceapă prăjită sfaraia de mama focului o cobaie pusă la fript. Când apăreau în ușa erau de nerecunoscut; hainele neîngrijite, figurile obosite de veghe, de trudă și puțîn de băutură, însă foarte încântați de asemenea drumeții, gata să le reinoiasca a două zi. Junimea, pe vremea lui Creangă Cuibărit între nămeții zăpezii, Iașiul zăcea într-o liniște adâncă. Oamenii se arătau arareori pe ulițe, zgribuliți, dându-și binte încetișor când se întâlneau. După Sărbătorile iernii, a venit sec gerul din vremea Bobotezei. A mai fulguit mărunt, după o săptămâna în care a nins sănătos, iar troienele au ajuns cât casă. La sanie, copiii ieșeau târziu, pe inserat, îmbrăcăți cu haine vechi și flendurite, rămase de la cei mai mari. Cu căciulile de oaie pe ochi și opincile încălțate pe dos, legate în fugă, își dădeau drumul la vale pe două, trei lemne puse-n curmeziș, cotigind cu greu printre troienele înghețate. Înalt, gras, greoi, cu o pălărie mare pe cap, purtând în mâna un bat gros și cioturos, îmbrăcat în paltonului lui de seiac, Creangă cobora din Sărărie spre centrul târgului. Era omul care se află pretutindeni: la congrese, în cercurile literare, printre batausii de la alegeri, la sărbătorile naționale. Îi erau pe plac paradele militare, pentru că acolo venea armata cu fanfara și se lumina la față când vedea cum defilează soldații, tunurile, cavaleria, cu steagurile care trecuseră prin război. Într-o seară, prin 1874, un nou venit intră la Junimea. Cu figura congestionată, purtând cu stangacie hainele, stergandu-și la fiecare cinci minute sudoarea de pe frunte cu o batista mare, nou-venitul nu era altul decât Ion Creangă. Pe vremea aceea era diacon la o biserica. Dar lui Creangă nu-i prea plăcea popia, de aceea purta pălărie în loc de potcap, umblă la teatru, împușcă ciorile de pe cupola bisericii mănăstirii Golia, lucruri care au adus mania arhiepiscopală. Așa s-a făcut că a fost răspopit de mitropolitul Calinic. A urmat o perioada grea pentru Creangă. În această situație, fostul diacon s-a dus la generalul Tell, pe atunci Ministru de Culte și Instrucție Publică, rugându-l să-l numească institutor. Ce, pe un raspopa să-l fac eu dascăl?, a strigat Tell. Fugi din ochii mei, că mă îmbolnăvesc, se rățoi ministrul. Norocul lui Creangă a fost că Titu Maiorescu l-a înlocuit pe Tell la minister. Știind despre Creangă că este un băiat inteligent, Maiorescu i-a găsit îndată o catedră la o școală primară din Păcurării Iașiului.

Mai mult, Maiorescu stărui pe lângă câțiva membri ai Societății Junimea, în special pe lângă Eminescu, să-l introducă printre membrii ei. Așa a ajuns Creangă la Junimea. Era sâmbătă seară când Eminescu și Creangă au intrat în Casă cu ferestre luminate. Cei doi erau roșii la față, cu ochii puțîn tulburi, zâmbăreți și fericiți, că omul cuprins puțîn de aburul Cotnariului. Veneau direct de la Boltă Rece, acea cârciumă vestită pentru vinul vechi de Cotnari. Ce fericită achiziție pentru Junimea acea figura țărănească și primitivă al lui Creangă! Tobă de anecdote, la mare căutare fiind cele deocheate, de altfel, specialitatea să, Creangă a fost primit bine de către mambrii societății. Creangă vorbea frumos, era înzestrat cu o vie inteligență, iar țăranul din el nu-și pierduse, prin modestele studii de seminar, limbajul viu, colorat și plin de imaginație, specific omului de la țară. Când râdea Creangă, ce hohot puternic! Pereții se cutremurau, iar râsul lui înveselea societatea. Când, mai târziu, Creangă a citit la Junimea poveștile, a fost o adevărată desfătare.

Creangă avea povești scrise și povești spuse. Cele istorisite erau cele care nu se puteau publică pentru că erau corozive. Atunci când le spunea, Junimea se transformă în șezătoare. În general se alegeau serile în care Maiorescu lipsea. El nu gustă acest fel de petrecere pe teme corozive. În schimb, dacă nu era altceva nimic de făcut, Pogor îl incită pe Creangă să spună mascariciuri, acele povești sărate ale lui Creangă. Și, ce distracție era când Creangă insiruia acele acele povești deocheate, spre marele haz al lui Pogor. Așa erau serile la Junimea pe vreme lui Creangă, când viscolul șuieră amenințător pe la ferestrele luminate. Librăria și tipografia Junimea, Curierul de Iassi și Convorbiri literare O burniță subțire și tăioasă, ce mâna din fugă câțiva fulgi și niște pulbere de gheață, înghețând și puținul soare cu dinți, poftea iubitorii de litere, științe și belle-arte să viziteze nouă librărie, deschisă la 26 octombrie 1868, în boltă hainariei lui Iosif Gartner și să cerceteze lucrările autorilor români și străini, în ediții de lux, de biblioteca și pentru usul școalelor. Revista Convorbiri literare publică anunțuri cu litere mascate: De curând s-a deschis la Iași Librăria Junimea în casele Băncii din colț.

Odaia din colțul dughenelor boltite, în răscrucea uliței Sfântul Ilie (azi, Vasile Alecsandri), cu uliță Golia (Cuza-Vodă), era căptușită cu rafturi și dulapuri ticsite cu cărți, albume, reviste, calendare și felurită hartiraraie pentru școli, peste care tronau maldăre de plăci, condeie, boiele și strălucitoare scule cancelariste de os încrustat și cristal, ce străluceau în lumina șfeșnicelor aprinse fără zgarcenie. Pe la sfârșitul lui noiembrie, fulguia bine, iar un vânt iute dinspre răsărit suflă tăios, îndemnând jivinele să-și caute vizuine și pe oameni să umble mai vârtos prin prăvălii după cusme și cataveici îmblănite. Grăbiți să nu-i întreacă cumva vecinii, negustorii începuseră să gătească prăvăliile, atârnând prin ferestre și odăi beteală, globusoare colorate și zorzoane poleite, imbiind clienții să-i viziteze. La librăria Junimea, pentru că se apropiau Sărbătorile de iarnă, printre cadouri și felicitări, sosiseră și notele noilor cadrile, polci și valsuri vieneze pentru hrană pianelor împrăștiate prin tot târgul.

Astfel, mulțime de curioși se îndemnau să-i treacă pragul, coborând incotosmanati din săniile trase în față dughenelor Băncii, chiar și la vreme când viscolul cutreieră ulițele, șuierând prin stesini și zaplazuri, învăluind casele și trecătorii în vârtejuri de omăt cernut. Între vizitatorii ce rasfoiau cărțile în tihna, tulburați doar de duduitul sobelor și susurul samavoarelor cu ceai, zabovea adesea Vasile Pogor, susțînătorul financiar al librăriei, cercetând și recomandând lucrările abia ieșite din Tipografia Societății Junimea, așezată alături de librărie. Topografia Junimea era hărăzită să tipărească gratis cărți și manuale școlare. Timp de vreo 18 ani (cu mici întreruperi), avea să tipărească Convorbirile, până când revista s-a mutat la București și să scoată la lumina zilei multe lucrări de seama ale culturii românești. Dughenele din clădirea cu un cât, cumpărate de Banca Moldovei și închiriate apoi Junimii pentru nevoile sale, deveniseră bucătăria Convorbirilor și locul de întâlnire al junimiștilor.

Într-o încăpere cu intrare prin dos era adăpostită redacția și administrația Curierul de Iassi și a Convorbirilor literare. Pe ușile clădirii, întră deseori și tânărul profesor Titu Maiorescu, cercetând rafturile și negoțul colaboratorilor librari, făcut de obicei în pagubă. Ușa clădirii nu era ocolită nici de Alecsandri, Slavici și, bineînțeles, Ion Creangă, care, muncindu-se, nu fără izbândă, să mai scoată de sub teascurile lui Herscu Goldner, celebrul tipograf al Ieșilor de o dinioara, încă o ediție din lucrările sale școlare, rugându-i pe redactori să le mai publice o dată, fără parale. Prin anii 1876-1877, într-o odaie lângă tipografie, trudea, pentru a se hrăni, Mihai Eminescu, lucrând că redactor, corector și cronicar al paginii politice – literare. Gazeta populară, scoasă în format mic, Curierul junimist, apărea de trei ori pe săptămâna: duminică, miercurea și vinerea, la ora 6 dimineață. Beneficiind de o subvenție acordată de Primărie și Ministerul Justiției, cu sprijinul primarului N. Gane, gazeta lua formatul mare și numele pompos de Curierul de Iassi, cu subtitlul Foaia publicatiunilor oficiale din resortul Curții apelative din Iassi, urmând a tipări, în baza unui contract, pe cinci ani, o parte oficială, cu publicății administrative și judecătorești, cuprinzând anunțurile primăriei, prefecturii, Curții de Apel și ale tribunalului. Bogată în rubrici (revista internă, revista externă, foileton, noutăți și diverse), variată în conținut, Foaia publică știri locale, din țară și de aiurea, măcar o pagină cu reclame comerciale pentru mărfuri românești și străine, informații culturale, versuri și proză. Înhămat cu pasiune și sârg în subjugatoarea îndeletnicire, care-i oferea unele libertăți și autoritatea gazetarului, dar cu leafă de numai 100 de lei, tânărul redactor Eminescu s-a apucat să prefacă foaia Curții de Apel intr-un jurnal informativ și combativ.

Acrit de scrierile tamanjite și buchisite cu migală, la lumina chioară a unei lămpi sau a unei lumânări de seu, câteodată se lasă ademenit de popa Smântână, diaconul Creangă, și intrau în bolțile vecine ale fostei giuvaiergerii. Acolo, un negustor deschisese o locantă pentru tipografi și amploiatii Băncii, infundand hrubele fostului gherghir, păstrător de bogații, cu butoaie pantecoase pline cu vin rubiniu. Priindu-i vecinătatea tipografiei, moș Berl Finkelstein, proprietarul duhenelor, ținea în caldirea alăturată două carciumioare și un strașnic depozit de vinuri în capătul străzii Lăpușneanu, unde junimiștii aveau mese rezervate. Prezența lor s-a rărit când o știre dureroasă anunță lumea culturală a Iașilor că revista Convorbiri literare va apărea la București. Credincioșii Convorbirilor mai rătăceau cu amintirile prin față bolților. Printre puținii junimisti rămași erau Vasile Pogor, căzut în mrejele politicii și N. Gane, când scriitor, când primar, dar întotdeauna vajnic apărător al locașului culturii românești din crucea târgului, din colțul străzilor Vasile Alecsandri și Cuza-Vodă, ce stă și astăzi în calea miilor de trecători și între pereții căruia au trăit, au năzuit și au fost fericiți niște oameni. Creangă și Școală Preparandală Puțini dintre cei care parcurg astăzi bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, din Iași, ce pornește de la statuia lui Ștefan, din față Palatului Culturii și se oprește lângă statuia lui Cuza din Piață Unirii, știu că acesta este de fapt este bătrână Uliță Mare, care se întindea odinioară până la Grădina Copou.

În vremurile de altădată, Uliță Mare era gazdă celor mai bogate magazine și librării, printre care se înghesuiau cele mai luxoase marsandarii, vestite cofetării, câteva hoteluri și un card de zarafii. Pe această Uliță și-a osândit picioarele și Ion Creangă, în umblet hoinar prin târg, privind bolțile joase, prăvăliile pline de minunății, peste care, la ceas de seară se trăgeau obloane zavorate. Pe Uliță Mare se află de veacuri vestită așezare a Trei Sfetitelor (Trei Ierarhi), cu tiparniță și școală încă de pe vremea ctitorului Vasile voievod Lupu (1640). Mănăstirea, cu ziduri ferecate în toate cele patru părți, cu turn zvelt peste poartă, adăpostea pe la 1864 Institutul Pedagogic sau Școală Preparandală pentru pricopsirea feciorilor cu învățătură dăscălească. La acest institut, deschis de tânărul Titu Maiorescu, își încerca puterile la învățătură și diaconul Creangă, absolvent din 1858 al cursului inferior (clasele I – IV), de la Seminaria Socolei, clasa I, socotindu-i-se cea de la Fălticeni. Vreme de doi ani, Nica a lui Ștefan a Petrei din Humulești, preparând extern, în fustalau de siac și cu potcapul pe-o ureche, avea să bată lungimea străzii și să treacă prin poartă de sub turn, schimbând blagoslovenii și plecăciuni cu preacuviosii ieșiți în cale. Acolo, dis-de-dimineață, preparanzii, vreo 18 la număr, învățau pedagogie în zilele de post și gramatică română, cu metodică ei, în cele de frupt, profesor fiind Titu Maiorescu. Joia după amiază, de la două la trei, dădeau compunere pentru deprinderea ortografiei și a reflectiunii libere, scriau după dictando și recitau fabule în vederea citirii logice și estetice. Pe lângă acestea, lunea, miercurea și vinerea se adaugă și muzică vocală. Bărbat înalt și spătos, cu față rotundă, cu ochi mari și albaștri, cu privire limpede și isteață, cu barbă blondă că mătasea porumbului, preparandul Ion Creangă era numai ochi și urechi la cuvintele profesorilor.

Vremea a trecut iute și, proaspăt institutor, premiant în anul întâi și absolvent al celui de-al doilea cu notă eminențe, Creangă părăsea băncuță îngustă a Institutului, cam strâmtă pentru înfățișarea să bine legată, și se mută, vesel și șugubăț, la catedră școlii primare unde începuse să dăscălească chiar din vreme anului I. Numirea o ceruse Titu Maiorescu. Creangă luase în primire clasa I, înzestrată cu table lancasteriene, linii, pătrate și carouri pe podelele boite cu negru, după cum povestea fostul sau elev N. A. Bogdan, sala în care îl așteptau vreo 60 de școlari de toată mâna, de la 7 la 15 ani. Numirea fusese confirmată prin decretul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în noiembrie 1864, Creangă semnând condica de prezența încă din luna mai. Talentat și cu însușiri didactice deosebite, cum avea să constate V. A. Urechia, diaconul institutor făcea din clasa Trei Ierarhilor o atracție deosebită a școlii, ademenind către ea școlarii din toate părțile târgului. Cu toate că în toamna anului 1870 schimbase clasa pe școlită lui Ghiță Ienachescu din mahalaua Sarariei, fiincă aceea avea o locuința, drumurile Trei Ierarhilor i-au rămas la fel de dragi. Aici rămăseseră tovarășii de trudă la cărțile didactice și, tot aici, îl așteptau elevii Institutului doritori să-i asculte poveștile și să discute despre menirea lor în viață de zi cu zi.

Evreii de odinioară din Târgu Cucu Parcurgând căile Iașiului, musafiri sosiți de pe alte meleaguri, dar și mulți dintre localnici, ajung adesea într-o răspântie largă cu vreo cinci drumuri, aproape lipsită de zidiri și numită Târgu Cucu. Raspantia este formată din străzile Cuza Vodă, Costache Negri, Elena Doamna, Cucu și Sărărie. De ce s-o fi numit Târgu Cucu, nimeni nu știe. Prin preajma nu există nici măcar o mașînărie cântătoare pe limba acelei păsări atât de laudaroase. Ajungând aici privirile întâlnesc într-o parte zidurile încremenite de secole ale mănăstirii Golia, pe cealaltă găsesc o trecătoare șerpuită printre niște chioșcuri fistichii din sticlă și un strat rotund de trandafiri sângerii, după care fac rotocol liniile de tramvai, iar drept în față dau peste un bloc cu zece etaje, zvarlit parcă de vânt în puștiul înconjurător. Cândva, în această parte de răsărit a Ieșilor, au început a se așeza meseriașii și negustorii israeliti veniți de peste granițe, care au cumpărat rând pe rând pământurile și casele din mahala pentru a-și rostui mai apoi fel de fel de acareturi negustorești. Cu timpul, coasta destul de golașă de la răsăritul târgului, pe care se înalta câte o casă humuita, cu acoperiș de paie, se umplea de dughene, zarafii, ateliere, paravane, locante și fel de fel de injghebari îngemănate. Apăruse un târg pestriț, însuflețit de o poporime înveșmântată într-un un soi de mantale, numite caftane, purtând perciuni carliontati, pălării cu margini umbroase, port deosebit de cel al localnicilor obișnuiți. Evreii se îndeletniceau mai ales cu negoțul, dar practicau și meseriile de care se simțea lipsa la noi: croitorie, cusmarie, chitarie (brutărie), ceaprazărie, cizmarie, dulgherie, tâmplărie, potcovarie și multe altele.

Deși ocupațiile lor negustorești îi situau în tagma celor socotiți cu bani, cei mai mulți dintre locuitorii Târgului Cucului cunoșteau sărăcia și greaua ei povara. Negoțul ambulant era pe atunci în floare, pe străzi vânzându-se de toate: pânzeturi, încălțări, alimente, pui, miei și tot felul de mărunțișuri. Comerțul fiind visul multor tineri, le dădea acestora speranța viitorului. Pe când alergau în toate părțile, visau la o tarabă ori la o mult dorită dugheană la vadul cel mai bună al Halei (piață apropiată de Târgu Cucu). Puțini reușeau, căci adesea, seară, la vremea socotelilor, întristați, părinții constatau că micii lor negustori cu încălțări hrentuite și picioarele rupte de oboseală ori nu vânduseră mare lucru ori n-aveau nici bănuții dați pe marfă, dijmuiti fiind de derbedeii mahalalelor sau de stăpânii crasmelor. Vorbind de populația săracă a acelor vremuri din Târgu Cucu, cuprinsă de grijă nimicitoare a hranei familiei, dar mai ales de plata chiriilor (pentru că nu toți aveau o locuința proprie), chiar și unele dintre fete intrau în vâltoarea vieții. Păcălite de doamne străine că vor avea servicii în marile magazine, vrăjite de domni logodnici, dornici de o căsătorie cu o față frumoasă, unele ajungeau în lupanarele din Istambul sau chiar în îndepărtatul Cairo. Altele acceptau singure păcatul, lăsându-se la voia proprietarului casei, pentru a pasui părinții de chiria pe care nu aveau de unde s-o plătească. La alții, care nu aveau fete, proprietarii caselor veneau cu portareii și le vindeau la mezat hainele și boarfele, în contul chiriilor ce ar fi trebuit să le plătească. Spre deodebire de marii nevoiași ai vremii, alții mai norocoși reușiseră să-și deschidă o dugheană în care practicau meserii din cele mai diverse: tâmplari, ciubotari, cizmari, geamgii, tocilari, păpucari și mulți croitori, bucuroși să facă pantaloni din pânză fără moarte, surtuce și caftane pentru saracime ori sumane și cojoace țăranilor. Atelierul era de obicei o încăpere mică, unde abia intră o mașînă de cusut veche, luminată de o lampa ce atârnă de tavanul jos, deasupra capului omului.

Cei mai talentați și întreprinzători aveau ateliere mai mari în casele arătoase de la raspantia celor cinci drumuri, intizandu-se până în Podul de Fier (stradă ce coboară din Târgu Cucu), iar clientela lor era din tot târgul Ieșilor. Marele incendiu de la 1827 În iulie 1827, un cumplit incendiu a cuprins vestitul Târg al Ieșilor. O treime a orașului, cu locuințele de pe Uliță Mare și Curtea Domnească, a căzut pradă flăcărilor. În drumurile lor târzii, duducutele vremii, cu inima cât un purice, fără a se uită nici în stânga, nici în dreapta, treceau înfricoșate pe Uliță Mare, pârjolită de pălălaia cumplită. Uliță cea mai mare a târgului, pe care se înălțau multe dintre casoaiele dregătorilor vremii, devenise aproape un tăpșan inegrit, prin care săgetau noaptea stoluri de lilieci, iar cucuvelele cântau a pustiu. Incendiul, început la casă lui Ilie Burchi Zmeu, în podul căreia se fierbeau vodcile cu siropuri de zmeură și fruntea rachiurilor de perje, nu s-a potolit decât după ce a potopit mai toate așezările, până spre Podu Roș, dincolo de Curtea Domnească, și ea prăpădită în palalaie. Pe Uliță Mare rămăseseră numai ziduri afumate și case prăbușite, părăsite de foștii locatari. Înspăimântați de asemenea pacoste, oricând posibilă și înlesnită de înghesuială acareturilor gospodărești, mai toți parjolitii se mutaseră pe dambul viilor și livezilor, inaltandu-și acolo câte un sălaș sau un conac înconjurat cu verdeață, lângă drumul cotigit al Botosanilor, ce avea să se numească mai târziu, Podul Verde, pentru că se podise cu drugi de stejar.

Podiș-ul era înfricoșător, iar duducutele treceau doar cu trăsurile, în fugă cailor, țînând noaptea câte o cruciulița în mâna, că să nu le gâtuie strigoii din închipuiri sau cei în carne și oase, dositi prin ruine. Noaptea niciun trecător nu era pe ulițe, afară de fanaragiii care strigau regulat raită, semn că lucrurile erau în ordine. Nimeni nu ar fi riscat să meargă pe jos, singur, printre ruinele negre. Potlogării, de care gemea târgul, se aciuasera printre risipituri și pândeau pe nesocotitul care zăbovise a se întoarce acasă pe vreme de noapte. Îi erau în pericol și viață și pungă. În zadar umblau străjerii de arnauti. Ei nu puteau stârpi și nici măcar descoperi bandele de vagabonzi. Dinspre partea Uliței de Sus (bulevardul Independenței de azi), se zăreau crucile bisericii Sfântul Ilie, din stradă Vasile Alecsandri, în preajma căreia adia, veșnic, fumul de tamaie vantuit de la biserica Sfântul Spiridon, unde slujbele se țineau lanț, pentru bolnavii fără noroc și zile ai spitalului, cu mai puține sorți de tămăduire și mai multe de mutare spre lumea fără de suspin și durere.

De la colțul în care Uliță Mare o lua spre biserica Beldimanilor, denumită Talpalari, pentru că acolo, pe maul rapos, se înșirau budanele dubalariilor și talpalariilor, se vedea Mitropolia, de unde se mai zăreau rămășițele unei gropnite din vrema primilor voievozi, cu biserica înghițită de pământ și o sinagogă năruită de ani. Dispărute erau și curțile boierilor Kalimachi, că și dughenile negustorilor israeliti. Rămâneau în picioare, ridicându-se din cenușă, doar gospodăria Ghiculestilor din Poartă Curții Domnești, casă Basotestilor și hardughia marelui dregător domnesc, Iordache Rosetti Roznovanu, despre care vom vorbi în scrierile viitoare. Marea bătălie din 1866 de pe Uliță Mare Abia trecuse gerul Bobotezei în 1866 și sfânta liniște a Sărbătorilor plecase, că gazetele sosite de la București dădeau a înțelege că acu-acu se vor întâmplă furtunoase schimbări la cârma țării. Așa s-a ajuns până la 11 februarie, când dis-de-dimineață o știre telegrafică aducea o veste cutremurătoare: Alexandru Ioan Cuza abdicase. Forfota mare prin târgul Ieșilor. Carduri de vatasei băteau darabană pe ulițe, iar glasurile atotștiutoare șopteau pe la colțuri: Cuza a abdicat, bineînțeles, silit. Locul lui Cuza fusese ocupat de o Locotenența Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, că reprezentant al Munteniei, și Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei. Pe tron fusese poftit să se așeze, tam-nisam, că principe străîn, Alteță Să Regală, Filip, nepotul regelui Belgiei, Filip I. Deși în oraș bântuia holeră, vestea stârnise mare consternare, provocând uimire și mare vânzoleală. După vreo luna și jumătate, cam pe la sfârșitul lui martie, domnul propus a dat de știre că nu primește înalta onoare căzută pe capul sau.

Susțînătorii moldoveni ai unui domn pământean îl găsiseră în persoană lui Neculai Rosetti Roznovanu, proaspăt judecător la Tribunalul ieșean, licențiat la Paris, om foarte bogat. Adepțîi profesorului ardelean Simion Bărnuțiu, aprigi naționaliști și partizani ai domnului Cuza, se aflau față-n față cu marele rival, tânărul profesor Titu Maiorescu, licențiat la Berlin, susțînător al principelui străîn, flancat de junimisti, inițial, puțîn implicat în tainele conspirației împotriva lui Cuza. Cu simțul sau patriotic, Maiorescu observase că sub masca luptei pentru un domn pământean, susțînătorii lui Roznovanu urmăreau interese egoiste și încercau să prăbușească cea mai sfânta înfăptuire a românilor: Unirea. Grupările chemate la acțiune țineau întruniri și, cu toate amenințările prefectului că tulburările vor fi considerate acte de rebeliune, o ciocnire părea inevitabilă.

Profesorul Neculai Ionescu, orator talentat, era în fruntea protestatarilor, alături de colegii săi universitari, tunand și fulgerand împotriva generalilor trădători de jurământ și a marilor politicieni, gata să șteargă cizmele unui străîn, din neamul acelora care stăpâneau Ardealul. De cealaltă parte, Locotenența Domnească a așteptat că pe ghimpi acceptarea tronului de către principele Filip, iar acesta, nehotărât și neadmis de alți suverani europeni, nu dădea încă nici un răspuns, deși, la toate întrunirile, noii carmuitori îndemnau supușîi să strige: Trăiască Maria Să Filip. În aceste condiții, vremurile erau tulburi pentru Iași. Odată cu mutarea ministerelor la București, înghețase toată viață economică, comerțul și meșteșugurile nefiind într-o stare prosperă pentru că meseriașii și negustorii nu mai aveau clientela. Astfel, într-o dimineață, pe lângă Mitropolie, se adunaseră mai multe grupuri de cetățeni. Printre ei, oratori de ocazie țineau cuvântări împotriva Guvernului. După terminarea slujbei, pe la ceasurile 10, când mitropolitul Calinic Miclescu ieși cu crucea, câteva glasuri îi strigară că el să se pună în fruntea poporului și să meargă la Palatul Administrativ. Acolo, el trebuia să revendice drepturile Moldovei și să propună de regent provizoriu al Moldovei pe tânărul Roznovanu.

Mitropolitul, împins de mulțime, în veșminte, cum era îmbrăcat, țînând carja într-o mâna și crucea în cealaltă, ajunsese în mare alai, în sunetul clopotelor, în mijlocul Pieței Palatului, unde a dat de o companie de soldați. Iscându-se mare îmbulzeală, mitropolitul a fost rănit, iar lumea începu să arunce cu pietre în soldați. Aceștia au împins mulțimea înapoi, în față Mitropoliei și a caselor Roznovanu. Între timp, alte gloate, oameni înarmați cu ciomege și cu bate, ieșind beți de prin pivnițele lui Roznovanu, au năvălit în ajutorul celor dați înapoi. A intervenit apoi și cavaleria, coborând de la Copou în jos, că să ia mulțimea din două părți. Ridicându-se o barieră în dreptul străzii Primăriei (stradă Brătianu de azi), caii și călărețîi cădeau unii peste alții sub ciomegele razvratitilor. Făcând și cavaleria uz de pistoale, rănind și ucigând în dreapta și-n stânga, răsculații au fugit în toate părțile, iar cei prinși au fost închiși într-o sala de antrenament a cailor, lângă Curtea Domnească. La terminarea bătăliei, pe la ceasurile două după-amiază, Uliță Mare era plină de sângele celor căzuți, răniți și omorâți, pe care ii cărau podarii (maturatorii), cu căruțele la cimitirul din Uliță Morii de Vânt.

Hoinărind prin hanurile Ieșilor de altădată Hanurile din vechiul Târg al Ieșilor au luat ființă încă din perioada medievală. Erau locurile unde drumeții, trecători prin Iași, aveau asigurate cazarea și masă. Cu timpul, aceste locații au devenit importante centre comerciale. Erau clădiri cu unul sau două etaje și se deosebeau puțîn de casele boierești de la țară. Pe lângă camere pentru drumeți, hanurile erau prevăzute cu pivnițe încăpătoare unde jupanii depozitau alimentele, butoaiele cu vin și țuică. În ograda spațioasă erau amenajate sure pline cu fan pentru caii care trăgeau căruțele cu care soseau mușterii. Trecerea vremii a înghițit multe din vechile hanuri ale Iașiului de altădată. Pe drumuri colbaite, spre Trei Sarmale… În arșița verii, carele cu osiile scartaind sub greutatea încărcăturii se îndreptau spre Socola și Trei Sarmale. Ulițele, pe măsură locuitorilor, strambe și hidoase, se înghesuiau paralel cu malurile sordide ale Bahluilui. Pe drumul colbait și înfierbântat de dogoarea soarelui, carele și căruțele urcau cu greu dealul Socolei. Odată ajunși la Trei Sarmale, drumeții se întâlneau cu alți călători veniți de prin părțile Focsaniului ori cine știe de pe unde, care, până să ajungă la târg să-și rostuiasca treburile, se opreau la vestitul han să guste câteva sarmale. Porțile hanului erau deschise din zori și până-n noapte și în zi de lucru și în zi de sărbătoare, iar hangița cu catrința prinsă-n brâu era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stîngă arșița și să le potolească foamea. În cuptoare încinse se rumeneau colacii. Cighiri din măruntaie, amestecate cu mirodenii, înveliți în prapuri subțiri, sfaraiau vârtos în tingiri, alături de o bucată de costiță afumată.

Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi haiducesti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, meșteșugit mărunțită cu satarul pe trunchiul casapiei de alături, bolboroseau morocănos, îngânând sosotitul borșului de pui, ce ferbea în chiupuri de lut închise. La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruțașii zaboveau aici că să se mai usuce nădușeală de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o dușcă, iar telegarii osteniți de opinteală în oiști erau răsplătiți cu o grămadă bună de fan. Aici opreau calestile boierești și domnești, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar și faimoasele diligențe moldovenești, care în goana lor nebunească, straneau vârtejuri de colb, încât pasagerii prăfuiți erau nevoiți să zăbovească ceva vreme lângă fântână pentru a se curată. Pentru că nu puteau apărea colbaiti la celălalt han, aflat pe Uliță Mare, denumit, nu se știe de ce, Pârlita, unde ieșenii se adunau să aștepte poștă, veștile și gazetele. Într-o vreme, acest han, Pârlita, situat chiar pe Uliță Mare, nu se știe din ce pricini, nu mai atrăgea atenția musteriilor. Pentru că era în vremea construirii caii ferate Suceava – Pașcani – Iași, unui harabagiu șugubăț i-a venit ideea să atârne deasupra ușii locantei din colțul uliței, o firma pe care era scris: La drumu’ de fier. Ideea nu a fost chiar proastă, pentru că în zilele următoare, localul s-a umplut, iar nori groși de fum de la lulelele musteriilor ieșeau pe ferestre. Mai mult, meșterii străini care lucrau la drumul de fier, veniți din Polonia și Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al ciocanarilor, unde-și fumau liniștiți luleaua, alături de o halbă gulerată cu bere. Un popas la Madame Alexandre Partea de sus a Uliței Mari (Bulevardul Ștefan cel Mare), închinată aprigului domnitor Alexandru Lăpușneanu, era pe la 1877 cea mai veselă cale a Ieșilor de odinioară.

Pitorească și cochetă, cu magazine, hoteluri, cofetării și câteva grădini de vara, ascunse în umbră vechilor palate, fosta uliță boierească se transformase în stradă comercială și chema la petrecere pe toți cei fără de griji și de păcate. Pe caldarâmul neted foia tot timpul tinerimea târgului, privind vitrinele magazinelor pline cu noutăți ori bulucindu-se la gardurile celor vreo cinci grădini de vara cu scenă pentru teatrele anunțate prin afișe uriașe și viu colorate. Prima dintre grădini, aflată mai jos de casă Catincăi Ghica (Palatul Cuza de azi), aciuata într-o bătrână livada, cu vedere la ambele străzi, Lăpușneanu și Rusească, amplasată pe locul actualei parcări dintre cinematorgaful Republica și fosta cofetărie Amandina, se numea Madame Alexandre. Acolo, Sofia Alexandru Sfetcovici deschisese o cofetărie franțuzească, urmând că mai apoi să ridice și un local încăpător, cu saloane largi la parter, cu vitrine și un șirag de odăi deasupra, pentru chiriași.

Comerțul cu zaharicale, însoțit de fanfare și trupe actoricești, atrăgea mulți vizitatori, printre care și tineri studiosi. La mesele cofetăriei se adunau laolaltă studenți și profesori, actori și gazetari, printre care se află, scriu gazetele vremii, și poetul Mihai Eminescu. Într-un turneu, la Madame Alexandre, poposea și marele actor Matei Millo, care a interpretat magistral rolul din două piese deosebite: Un poet romantic și Cucoană Chiriță la Paris. Din gazetele timpului, la notiță teatrală, iesienii aflau că Matei Millo dorește și face toate în chipurile a rămâne, din această iarnă începând, pentru totdeauna, în sânul orașului sau natal. Teatrul, muzică, cafelele, bomboneturile și inghetatele celor mai talentați cofetari strângeau atâta lume în serile călduroase, încât mesele se revărsau până în stradă, ajungând peste drum, în grădina Ruxandrei Sturdza (fostul restaurant Iașul). Găzduit într-o vreme de Madame Alexandre, Mihai Eminescu, asurzit de hărmălaie, trudit de muncă, într-o zi și-a luat cufărul cu cărți, averea lui cea mai de preț, și a părăsit odaia de la etajul doi. Deși clădirea cofetăriei din stradă veseliei era convenabilă că preț, uscată și luminoasă, fiind una dintre cele mai frumoase și mai bune de pe stradă Lăpușneanu, noaptea semăna cu un infern.

Când nu-și întreceau vocile santezele, aciuate în odăile înșirate de-a lungul cerdacului de sus, ori nu bubuia fanfara dorobanților pe sub ferestre, trosnea că un tun tobă cea mare a rosiorilor, speriind tinerele duducute venite și ele să caste gură la măscările de pe scenă grădinei. Nefiresc să viziteze singure acele grădini de petreceri, nevestele și fecioarele, atunci când erau neînsoțite, umpleau seară saloanele cofetăriei, potopind-o cu mătăsuri fine și foșnitoare și evantaie sclipitoare. Când nu era rost de o masă nici pe trotuar, rămâneau țepoase între pernele cupeelor înșirate până la Stradă de Sus (Bulevardul independenței de azi). Alteori, când doamnele elegante erau însoțite de domni subțiri, cu joben, lornion, mănuși albe și baston, și se întâmplă să nu prindă vreun loc la o masă, așteptau cuminți partenerii să le aducă zaharicalele la scară trăsurii: înghețate fine, ciocolate delicioase și oranjade stoarse pe loc din portocale roscovane, răcite în ladoaie pline cu calupuri de gheață.

Tutungeria lui madam Capot

Sunt dimineți când viață orașului palpită că inima unui tânăr care se întâlnește cu față iubita. Parcă toți s-au trezit dintr-un vis care anunță un miracol. Și toți au ieșit să-l aștepte. Cerul e pregătit și el să întâmpine minunea cu albastrul spălat, unde un singur norișor alb își flutură mătasea festivă. Și soarele și-a lustruit peste noapte alamă strălucitoare. În câteva clipe totul este mai luminos, mai plin de speranțe decât a fost ieri. Ieri… Dar ce înseamnă ieri? Trebuie mers multișor îndărăt, un veac și mai bine, că să se găsească însemnătatea acestui ieri, plin de parfumul de altădată, de cultură și de istorie. Ieri se încadrează în plenitudinea unor vremuri situate într-un peisaj unic de urbe moldovenească, indiferent dacă se numea Copou, Dealul Ticaului, mahalalele Nicolinei și Socolei sau Podu Roș. E un punct de reper pentru amintirile legate de acea epoca. Și, pentru că am vorbit despre femei frumoase, trebuie spus că mai aproape de zilele noastre, pe la începuturile anilor ’50, există în Copou o faimoasa tutungerie numită La madam Capot. La prima vedere, nimic nu trezea suspiciuni că în spatele acelei prăvălii s-ar putea petrece lucruri ce ar fi putut atrage atenția poliției. Pentru că afacerile îi mergeau bine, madam Capot era mereu cu zâmbetul pe buze. Poreclită madam Capot datorită faptului că-și întâmpină cliențîi într-un halat roșu, femeia avea câteva camere undeva la etajul clădirii, unde fete frumoase și nostime așteptau clienții pentru o partida de amor de neuitat. Dar nu oricine ajungea acolo. Doar oamenii discreți și cu dare de mâna, fete subțiri de doctori și profesori și chiar unii studenți cu ceva gologani în pungă. În primul rând, cel care venea acolo trebuia să știe o anumită parolă legată de niște trabucuri cu bandă roșie. Omul era poftit apoi în spate, unde ii era prezentată o condicuță, un fel de album, cu pozele fetelor care erau pe alese. Clientul alegea după plac, o brunetă, o roșcată sau o blondă. Așa că, madam Capot avea angajate numai una și una. Se zice că printre angajate era și o blondă extrem de frumoasă, care ar fi fost soție de rector. Când afacerea s-a spart, în urmă unui raid al poliției, doamna rector nu a fost găsită în camera, dar se zice că polițiștii i-ar fi găsit poză în condicuță cu fete, pusă la dispoziția clienților. Oricum, în urmă acestei acțiuni a poliției, tutungeria lui madam Capot a fost închisă. Încă din 1948, după abdicarea regelui Mihai, regimul comunist a închis toate bordelurile din România. În anii ’50, ce se petrecea la madam Capot era ilegal. Clădirea tutungeriei lui madam Capot a mai stat în picioare vreo câțiva ani, după care a fost demolată, când a început nebunia marilor construcții de blocuri. Cam atât pentru astăzi, șanț multe de povestit despre Iași-ul vechi , revenim pe viitor și cu alte articole interesante despre Iași .

GPS1.RO are produse pe stoc, monitorizare GPS, google gps location, waze gps, truck GPS, google street view, facebook monitorizare gps auto, România, livrare, stoc, transoprt, aplicație telefon, android, IOS, de vânzare, preț , cât costă, abonament , cumpără , vinde, prețuri, costuri, contract, plata, plătit , achiziționat, ieftin, for sale, in stock, price, cost, buy, recenzii clienți, costumer review .

Utilizare multiplă

Transport Persoane

monitorizare gps transport persoane

Curierat

monitorizare gps curierat livrari

Prestări Servicii

monitorizare gps prestări servicii

Orice Autovehicul

gps tracking all vehicles
WhatsApp